Acasă Cultură Să poți schimba trecutul…

Să poți schimba trecutul…

29 min citire
0
4
2,654

,,Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă.”                                                                           Maya Angelou -poetă

          SĂ POȚI SCHIMBA TRECUTUL…

Despre tema aceasta am mai scris și am vorbit în câteva emisiuni pe You Tube… Unul din articole cred că se numea Despre viciu și nu numai.

Încă nu s-a răcit ultimul meu roman -îmi place expresia asta – și am început grăbit să scriu o nouă carte intitulată Pianistul. Nu prea sunt convins că ăsta v-a fi titlul final deși, deocamdată îmi place… Cine este personajul nostru? Aflăm încă din primele pagini:

 

,,…Thomas Sovian  a trăit mereu lângă pian și astăzi este cel mai bun pianist în viață. O viață care pentru el înseamnă cursele de avion spre scenele de prestigiu din Franța,Germania, Anglia, Olanda, Italia sau Elveția, camerele de hotel de 2000 de dolari și prânzurile de 400 de dolari, repetițiile cu marile orchestre și colaborarea cu nume importante ale vieţii muzicale. O viață care pentru el înseamnă invitațiile  la festivalurile internaționale Piano aux Jacobins din Toulouse, Piano Fortissimo din Perpignan, Kneipp-Musik-Festival din Bad Wörishofen sau Schleswig Holstein Festival din Germania. Unii oameni călătoresc prin lume doar ca să-i asculte recitalurile. Toate astea se pot rezuma în câteva fraze: Se spune că pentru a fi artist trebuie să ai o înzestrare sufletească aparte, specială. De asemenea, și un gram de nebunie pentru a transpune sonor lucruri ce par pentru majoritatea oamenilor imposibil de transpus. Există o linie, pare-se una destul de subțire între acea nebunie frumoasă specifică lumii artiștilor și veritabilele lor drame trăite, angoasele lor duse la extrem, viciile care uneori îi pot măcina definitiv. Însă toate astea sunt  greu de înțeles pentru cei din jur.”

 

S-ar părea că omul acesta are totul. Și încă ceva pe deasupra…Există și un prieten, acel prieten pe care mulți dintre noi l-au avut. Chiar și eu.

 

,,…Sunt prieteni de multă vreme. Din copilărie. Au locuit pe aceeași stradă, au umblat la aceeași școală dar, mai târziu au apucat-o pe drumuri diferite. Dietrich Schneider se numără printre cei mai respectați jurnaliști din lumea muzicală, un profesionist care scrie pentru  ziare și reviste din toată lumea.  Nu l-a scăpat niciodată din ochi pe Thomas urmându-l în multe locuri și de aceea paginile ce le veți citi vor fi ca un jurnal de călătorie. Interviuri luate în culise, întâmplări din camere de hotel, restaurante și aeroporturi sau pur și simplu de pe bulevardele marilor orașe unde l-a însoțit nu odată pe marele pianist. Așa a apărut cartea aceasta…

 

Prin urmare, am aflat și cum a apărut romanul acesta… Cartea începe brutal, așa cum a fost, așa cum i-a fost scris acestui om care a avut totul, dar…

 

,,…E trecut  de miezul nopții și Zu Rother  își închide obloanele. Patronul pregătește  ultimele comenzi apoi șoptește tânărului de lângă el:

-Stinge luminile din față.  Restul, mai târziu. Verstehst du?

Dieter se întoarce către peretele din stânga pipăind comutatoarele. Strigăte în sală, rumoare, veșnica lume a lui  Herr Rother…Încăperea  plutește în fum, miroase a tutun și haine ude, a  băutură vărsată pe mese. Singur și nebăgat în seamă, domnul profesor Ionașcu  se  plimbă abătut printre mese cu țigara atârnând în colțul gurii și încearcă să explice oamenilor: ,,Dragii mei, vorbăria din cârciumă rămâne și astăzi fără contur”. Se uită apoi disperat în tavan: ,,Doamne, unde am ajuns!” Moment în care Carol, poștașul căruia lumea îi  mai spune și Carol cel Mare datorită înălțimii sale puțin peste un metru intervine: ,,Maestre, asta se întâmplă pentru că votca nu-i destulă”. Profesorul  dă a lehamite din mână și pleacă mai departe cu fața neconsolată.

La una din mese câțiva bărbați își privesc paharele goale și unul din ei filozofează:

-Domnilor, într-o cârciumă plină de vieți mărunte pot avea loc fel de fel de întâmplări ciudate. Uite, până și lucrurile  frumoase au un sfârșit…Apoi rămâne cu gura larg deschisă și ochii holbați:

-Dumnezeule!

-Ce spuneai Alecule?

-Uitați-vă la omul  din fundul sălii. Știți cine e?

-La cum arată nici maică-sa nu cred că-l mai cunoaște. Murdar, cu părul crescut și barba nerasă, strânge resturile de țigări de pe mese și scurge paharele cu ce-o mai fi rămas prin ele…

-Nu fi tâmpit Cornele. Maică-sa e moartă de mult și tatăl său la fel. Oameni buni, ăsta-i Sovian. Thomas Sovian. Lumea îi  spunea cândva Pianistul.  

-Sovian? Stai puțin…Părinții lui au locuit în Arini  lângă râu?

-Da, da,băiatul bătrânului Sovian. Mathias Sovian… Ăla care cânta la vioară sâmbetele pe Insula Mare în orchestra lui Baumann.

Unul din meseni rămas cu capul în mâini, lovește cu palma tăblia murdară și exclamă:

-Îmi amintesc! Omul a plecat din oraș în urmă cu mulți ani și…

-Pianistul zici? Și ce cânta?

-Muzică, ce dracu’ să cânte! Herr Rother, fă-ne și nouă întristarea, rogu-te!

 

În grădina din spatele aude râul. ,,Noaptea parcă altfel curge…” mormăie Thomas și încearcă să se rezeme de gardul lângă care căzuse,  căutând un rest de țigară. Îl năpădise o greață înfiorătoare și avea sentimentul că o să moară. Își trece palma peste pantalonii murdari și îi simte umezi. ,,Sper că e sânge și nu băutură!” rânjește căutând în jurul lui sticla. Într-un târziu dă peste ea și o golește lacom lăsându-se în iarbă obosit.

 

,,…E vis? E realitate? Thomas vede casa părintească, la fel de trainică ca multe altele, o casă nemțească cu cinci camere, două curți și o mulțime de acareturi. În spate, bucătăria de vară cu magazia de lemne și cuptorul de pâine iar  în dreapta, scara de la pod. O casă acoperită cu țigle vechi făcute să țină o veșnicie…Thomas trece de poarta înaltă privind la geamurile ferecate în lemn somnolând sub soarele puternic și intră în curte îndreptându-se  ca și altă dată spre șura sub care stă încremenită de ani de zile o mașinărie complicată pentru treierat, un model vechi dinainte de război. Își plimbă mâna peste cuțitele ruginite și roțile dințate admirând șaua din piele de vițel încă întreagă. E cald și în încăpere miroase puternic a fân uscat. ,,Dumnezeule, mai e aici” șoptește Thomas privind aiurit o lampă plină de praf și răsturnată sub pervazul geamului. Nu putea să uite cum a fost trântit cândva pe jos. Se curentase băgând degetele în locașul  becului lipsă.

Undeva în casă se aude un sunet de vioară. A recunoscut-o de când intrase în curte. Die Forellede Schubert. Urcă scările murmurând:

                             In einem Bachein helle,

                             Da schob in froher Eil

                             Die launische Forelle

                             Voruber wie ein Pfeil…

Se oprește în fața ușii privind  o clipă vopseaua veche scursă și crăpăturile din lemn. Pe urmă melodia a încetat și a auzit vocea aspră a tatălui:

-Kommen Sie!  A prins în palmă clanța de aramă pe care a simțit-o caldă de la soarele care a stat o vreme pe ea și a apăsat-o cu teamă. Camera era aceeași ca în urmă cu mulți ani, cu cele două paturi, dulapurile și-n mijloc, o masă ovală și patru scaune. Între geamuri, două servante iar în unul din colțuri un mic cabinet de lucru plin de partituri îngălbenite de vreme. Lângă el, pianul…Un Bluthner nemțesc de pe la 1910 cumpărat de tatăl său într-una din călătoriile prin vechiul Sibiu, sau Hermannstadt, cum îi plăcea  să-i spună. În picioare, cu vioara și arcușul în mână, tatăl său îi arată pianul. Trebuie să cânte și-n după-amiaza asta. Copilul se așează emoționat  privind partitura din fața lui: Chopin, Piano Concerto No1. Se apleacă peste capacul lustruit de timp și-l deschide, moment în care scoate un strigăt de spaimă și alunecă pe covor. Reușise totuși să vadă imaginea de coșmar: claviatura pianului sfărâmată, corzile metalice rupte și o parte din cutia de rezonanță spartă…”

 

Da, avea dreptate cel care a scris cândva: ,, Se spune că pentru a fi artist trebuie să ai o înzestrare sufletească aparte, specială. De asemenea, și un gram de nebunie pentru a transpune sonor lucruri ce par pentru majoritatea oamenilor imposibil de transpus. Există o linie, pare-se una destul de subțire între acea nebunie frumoasă specifică lumii artiștilor și veritabilele lor drame trăite, angoasele lor duse la extrem, viciile care uneori îi pot măcina definitiv.” Cartea ne aduce aminte și cum a fost. Cândva…Ne trimite ,,cu zece ani în urmă”și intrăm în lumea artiștilor, în lumea repetițiilor și a recitalurilor, în lumea lui Rahmaninov, Schumann sau Beethoven. Erau anii de glorie pentru Thomas Sovian…

,,…Finale: Alla breveTotul s-a sfârșit. Un mare succes, o atmosferă de bucurie și sărbătoare iar lumea l-a chemat  de mai multe ori la rampă și l-a aplaudat minute în șir în picioare. Au respirația tăiată și par buimăciți: omul ăsta a cântat? Nu era cuvântul potrivit. Pur și simplu Thomas a condus pianul. Mâinile lui, clapele… Interpretarea a fost magistrală!

Seara, în camera de la hotel, se uită peste ziarele împrăștiate pe masă. Le Journal du Dimanche: ,,Nicio notă nu a sunat obişnuit, nimic nu a fost previzibil la el. Thomas Sovian a fost încă odată genial, a fost cel mai bun. Pasiune ardentă…Fără îndoială, omul acesta este un simbol al muzicii clasice. Un idol absolut!”

Direct Matin Plus: ,,Cu siguranță, Rahmaninov a căutat să facă claviatura să cânte, să treacă dincolo de limitele instrumentului…Pianul? Prea îngust ca și posibilitate melodică!” Își plimbă palma peste pagini și își toarnă încă un pahar.”

 

Cei din jurul lui Thomas Sovian realizează cu spaimă drama acestuia, angoasele duse la extrem, viciul:

 

,,…Prognoza meteo pentru astăzi: 12° C, vântul 18km/h. Ne apropiem de aeroportul Dijon-Longvic unde vom ateriza peste cinci minute. Vă dorim o zi bună!”

Thomas se trezește cu o mină obosită oftând:

-Am și ajuns? Încearcă să deschidă ochii pipăind geata de piele: ,,Sticla…”  Moment  în care Enzoîși începe speech-ul:

-Știu bine că perfecţiunea se obţine greu şi cu multe sacrificii. N-am ce să-ți reproșez. Studiezi la pian  în fiecare zi și poate de aceea la tine perfecţiunea este izbitoare. Rafinamentul, detaliul, în fine… O vreme se uită la imaginile care alunecă pe lângă avion și într-un târziu șoptește fără să-l privească pe Thomas: 

-E nevoie și de băutură? ”

 

Alcoolul îi dă stări cumplite, începe să aibă perioade temporare de pierdere a memoriei, apar simptome ale depresiei și anxietății, e tot mai greu să ia decizii, e incapabil de a-și controla emoţiile… 

,,…
Stă nemișcat în fotoliul din fața șemineului, luminile sunt  toate stinse, doar umbrele mașinilor care trec prin față la Holiday Inn se mișcă din când în când pe pereți. Zace de o oră în fracul negru și cu pantofii în picioare, rememorând  seara care a trecut și gânddindu-se la neliniștea din timpul concertului și la frica pe care a simțit-o încă de la așezarea în fața pianului. Numai el știe ce eforturi a făcut pentru a-și controla mâinile!”

 

Apar viziuni…

 

,,…Thomas visează din nou…Se află într-o biserică imensă și goală, se vedea căzut în genunchi, nu e nimeni în jurul lui, amvonul e gol și cu cele două uși deschise. Era frig, simțea răceala din pardoseală iar de undeva venea un miros de mucegai și de pământ răscolit. La un moment dat a văzut o umbră  căzând din spatele lui. S-a întors și a observat  o femeie în vârstă stând în genunchi nemișcată. Era mama sa, Ana Sovian, care murise cu mulți ani în urmă. Stătea cu barișul ei negru tras  pe frunte și își mișca încet buzele vinete. La un moment dat, cuvintele au ajuns și la el: ,,Thomas, e Vinerea Mare, e Vinerea Paştilor. Ar trebui să se cânte Prohodul şi să se iasă în  jurul bisericii… Sfântul Epitaf  să fie aşezat pe  masa din altar, unde să rămână pănă la Înălţare. Așa ar trebui”. Femeia continua să vorbească dar Thomas nu o mai auzea. Îi vedea doar buzele uscate mișcându-se și pe fața ei ridată un  zâmbet urât ca o strâmbătură. Pe urmă, cuvintele s-au legat din nou: ,,Să mergi la mormînt, fiule, să aprinzi lumânări şi să  jelești morţii. Și tu ești acolo, Thomas… Iar la sfârșit  trebuie să pleci acasă cu lumânările aprinse pe tot drumul, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari”. S-a lăsat un frig cumplit, podeaua părea de ghiață iar mirosul de mucegai și de pământ vechi și răscolit devenise de nesuportat. Thomas a încercat să-și facă cruce dar mâna nu-l mai asculta. Dorea să iasă în cimitirul de lângă biserică așa că a ajuns la ușa larg deschisă și înainte de a păși afară, s-a întors. Femeia nu mai era… A pășit printre  mormintele pline de lumânări arzânde și de flori. Nici un om, nici un preot, nici o cântare bisericească…Într-un târziu a găsit mormântul părinților săi. Era neîngrijit, fără lumânări, fără flori. A așezat o lumânare pe piatra rece și înainte de a o aprinde a simțit și mai puternic mirosul de mucegai și de pământ răscolit proaspăt. A așezat buchetul de flori lângă crucea de lemn și atunci a văzut scrisul negru: Matthias Sovian 1907-1970,  Frida Sovian 1910-1986. Sub înscrisurile astea, cineva scrijelise încă un nume: Thomas Sovian. 1943-1983. Numele lui…”

 

Aceasta este povestea unui mare pianist care, datorită băuturii,  pierde tot și se prăbușește de pe culmile succesului – acolo unde lumea îl idolatriza – în propriul iad pe pământ, abandonat și singur. Frumusețea acestei povești este revenirea personajului meu la cele firești, după o luptă teribil de lungă și grea cu alcoolul. Așa a apărut încă un posibil titlu: Să poți schimba trecutul. Dar despre asta, altădată…

 

                                                                                             Autor: Ioan Meghea

                                                                                     

Încarcă mai mult de Exponentul
Încarcă mai mult în Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Verificați de asemenea

Începe cea de-a noua ediție a Festivalului Bunei-Dispoziții – FESTIVALUL STAGE 19-23 septembrie, Cinema Dacia

Deschiderea oficiala Miercuri, 19 septembrie, ora 10,00 Cinema Dacia Toamna se numără bobo…