Acasă Cultură Tudor Bărbos, un om trup şi suflet

Tudor Bărbos, un om trup şi suflet

127 min citire
0
22
1,509

Tudor Bărbos, un om trup și suflet

„Înconjurat de atâta fals aleg să fiu diferit, aleg să fiu real”

O după-amiază liniștită de Iunie, un Soare generos ce își trimite razele prin coroana verde-foc a copacilor seculari din parc. Îmi amintesc de o cronică muzicală a Cellei Delavrancea, compara acest joc al Luminii printre frunzele copacilor cu Tempo rubato. Raze arcuș pe mii de strune ce vibrează la unison, iar dirijor este vântul, blând, abia perceptibil…

Sunt în Parcul Operei, de câteva minute s-a stins și freamătul copiilor prinși în jocul lor, lipsit de orice griji. ”Să îmi amintesc să îi pun o întrebare despre copilăria lui”…mă surprind gândind cu voce tare…”Va avea cu siguranță multe de spus, în pofida tinereții sale…”

Ați intuit bine, în câteva minute repetițiile se vor fi încheiat, iar locul în care mă aflu vă duce cu gândul desigur la…ceea ce va urma, un interviu, din nou neconvențional, cu…

LCF  – Te salut, Tudor! Ce faci? Cum au decurs repetițiile, mulțumit?

Tudor Bărbos – Salutare! Foarte bine, mulțumesc!

LCF – Te simt entuziast, sunt și eu…Începem prin a afla cine este tânărul artist Tudor Bărbos, dacă ar fi să enumeri pe scurt câteva detalii legate de background-ul tău artistic, care ar fi acelea?

Tudor – Pregătirea muzicală am început-o la Liceul de Artă din Baia Mare, secția de canto clasic, urmând ca în clasa a-XII-a să mă transfer la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucureşti. Sunt absolvent al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.După absolvire, am cochetat mai apoi cu toate genurile muzicale prin diferite colaborări: de la muzică de operă şi operetă la muzică corală, muzică uşoară şi jazz, muzică tradiţională, muzică interbelică şi romanţe.

Premiul 1 „Crizantema de Aur” , 2016 – Târgovişte

Premiul 1 „Te-aştept pe-acelaşi drum”, 2016 – Zlatna.

Trofeul „ Poveste de Toamnă”, 2017 – Baia Mare.

LCF – Frumos palmares! Felicitări! Ce colaborări ai în prezent?

Tudor – În prezent colaborez cu Opera Naţională Română din Cluj-Napoca şi Opera Group Project, condus de Alexandru Mânzat, un ansamblu privat de operă care organizează evenimente artistice în spaţiul urban de la noi din ţară.

LCF – Am urmarit proiectele Opera Group Project, recent ați avut un succes important, am scris despre asta. Mai ai şi alte proiecte în desfăşurare?

Tudor – Desigur. Am fost solicitat pentru câteva proiecte noi, în posturi în care n-am mai fost încă, dar fiecare experienţă e o nouă provocare aşa că abia aştept!

LCF – Pari foarte entuziasmat de ceea ce faci.

Tudor – Sunt chiar bucuros! Simt că mă aflu pe valul potrivit, și, cu pași mici dar siguri mă îndrept spre ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

LCF – O discuție amicală, îl vom numi interviu la sfârșit, după ce toate se vor fi spus. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația noastră, Tudor! Spuneai că un interviu reușit este acel interviu care relevă Omul, înaintea artistului, și asta aș vrea să se întâmple. Să te relevi așa cum mulți nu te-au cunoscut încă. De acord?

Tudor – Cu mare drag!

LCF – Până să sosești, am văzut copiii jucându-se în parc, mi-a reținut atenția unul dintre ei. Stătea izolat, privind la jocul celorlalți copii…Te întreb,ce fel de copil ai fost, în ce măsură copilăria ta se regăsește în adultul de astăzi?

Tudor – Am fost un copil foarte vioi astfel că mereu eram plin de zgârieturi și vânătăi. Și cred că eram un copil frumos, sau cel puţin aşa mi se spunea, că sunt frumos ca o fetiță (Râde).

Mereu păţeam ceva. Cădeam cu bicicleta, mă zgâriam, mă cocoţam în pomi, încercam să mă urc în cei mai înalţi posibil, dintr-un orgoliu copilăresc. Cred că m-am urcat în toţi pomii, atât ai bunicilor cât şi ai vecinilor. Mi-am spart capul de multe ori(Râde din nou). Era să și mor! Dar am avut o copilărie cu multe aventuri frumoase. Aveam un idol pe care îl iubeam aşa de tare încât plângeam atunci când juca în roluri negative.

LCF – Cine ar putea să fie idolul tău?

Tudor – Jean Claude Van Damme (Râde şi el, râd şi eu).

LCF – Eşti amuzant! Nu mă așteptam, sau mă așteptam să nominalizezi pe cineva din mediul tău…Ce făceai mai exact?

Tudor – Când mergeam la coasă de exemplu, mă orientam după cea mai mare, iar dacă alergam, o făceam până la epuizare ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Făceam flotări, eram pasionat de artele marţiale şi de exerciţiile fizice. Cred că în cazul efortului fizic niciodată n-am stat rău la capitolul încredere.

Îmi plăceau foarte mult filmele de acțiune, în copilărie am fost marcat profund de actori precum: Mel Gibson, Michael Dudikoff, Al Pacino, Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone, Chuck Norris sau Bruce Lee.

Am şi avut parte de multe scenarii de luptă pentru că atrăgeam mereu ironii legate de numele meu şi băieţi care voiau să mă domine.

LCF – Nu ți-a lipsit spiritul competitiv.

Tudor – N-am fost niciodată competitiv în sensul ăsta, mă aflam mereu în competiţie cu mine însumi dar nu mi-a plăcut niciodată să incerc să provoc în acest sens pe cineva. Spre exemplu sunt mulţi bărbaţi care caută asta imediat ce dai mâna cu ei, unii sunt simpatici şi glumim, însă gestul altora îl iau drept o dovadă de inferioritate. Cunosc toate tertipurile de a câştiga acea situaţie sau de a umili, dar dintr-un respect nescris şi poate pentru că unii oameni au o vârstă, prefer să fiu politicos şi să-i apreciez pentru alte lucruri. Dar adesea o simplă strângere de mână îmi transmite tot ceea ce trebuia să ştiu despre acel om.

LCF – Mă amuz  deseori de încercări de acest fel…Am și scris, în câteva rânduri, despre școlile care te învață să fii bărbat, ceva în genul a ceea ce ai descris tu…Încă se mai pun etichete de mascul alfa, și de mascul beta…În Statele Unite afaceri de sute de milioane de dolari exploatau nesiguranța bărbaților deschizând  incubatoarele de masculinizare forțată, au căzut una câte una, școlile, știi de ce? Nu se ținea cont de ceea ce așteaptă o femeie de la un bărbat.

Tudor – Acum se vorbeşte despre un nou concept, bărbatul Omega, care înseamnă echilibru pe toate aspectele. Părerea mea este că atât bărbaţii cât şi femeile se confruntă astăzi cu probleme de identitate. Dar consider că bărbaţii nu au cum să înveţe să fie bărbaţi decât de la bărbaţi!

LCF – Ce părere ai despre bârfe şi bărfitori? Din păcate, mediul artistic e de notorietate și pentru bârfe, invidii, și mici răutăţi…Sunt artiști cunoscuți care au punctat deseori această latură deloc onorantă.Succesul, realizările, umbrite imediat după spectacol de răutăți gratuite, venite chiar din interior.

Tudor – Mă cam feresc de ele. Dacă cineva e mai bun decât mine, bravo lui, nu simt nevoia să încerc să-l cobor sau să îi stric reputaţia, dimpotrivă! Mereu am fost amabil şi mi-am felicitat colegii, m-am bucurat sincer pentru succesele lor. În schimb, rareori am simţit la fel. Dar am înţeles şi de ce.. Cât despre bârfe, cred că cei care au un obicei din a povesti despre ceilalţi, cu siguranţă o vor face şi despre tine.

LCF – Vorbeai despre salut. Sunt oameni care nu ştiu să salute când intră într-o încăpere, când pleacă, când te întersectezi cu ei pe strada. Este obligatoriu salutul sau trebuie să-i salutăm doar pe cei care ne plac?

Tudor – Cred că salutul nu este neapărat o dovadă de respect, ci o dovadă ca tu eşti o persoană respectabilă! E bine să fii diplomat şi să laşi mereu loc de „buna ziua”.

LCF – Există o gestualitate întreagă prin care poți arăta respect, așa cum prin gesturi simple poți pune elegant la punct.În loc de salutul formal, zâmbesc și adresez câteva cuvinte.Deschid punți mai largi decât cu o formulă uzuală de salut.

Tudor – Şi eu sunt jovial, glumesc cu vânzătoarele, vorbesc adesea cu oameni pe care nu-i cunosc, sunt prietenos şi glumeţ de fire, dar sunt oameni şi oameni, unii apreciază acest fel de a fi, alţii sunt fie mai introvertiţi, fie nu ştiu să socializeze. De asemenea, nu poţi să fii pe placul tuturor şi nici nu e de dorit.

Îmi place să interacţionez cu toate categoriile sociale. Asta mi-a adus multe experienţe frumoase, de la a cunoaşte oameni noi, la mici bucurii ale zilei şi diferite oportunităţi. Cine nu ştie să se bucure în acest fel, cred că nu ştie să se bucure de viaţă.

Uite, chiar mă plimbam odată cu nişte prieteni în parc şi am zărit un grup de penticostali care cântau. Fără sa-i cunosc, i-am abordat, m-am „băgat” printre ei,am cântat împreună. S-au bucurat, a fost foarte drăguţ momentul.

LCF – Cum vezi respectul?  Ce înseamnă respectul pentru tine?

Tudor – Am un cult deosebit pentru respect şi bun simţ. Cred că asta este cartea noastră de vizită. De aici pornim, restul sunt detalii. Dar nu mi-a placut niciodată să mă supun sau să cedez când cineva strigă la mine, mă ameninţă sau vrea să mă facă să plec capul prin forță şi agresivitate. Respectul este cu totul altceva.

LCF – La ce te referi? Dă-mi câteva exemple, te rog.

Mi-am înfruntat şefa la locul de muncă şi mi-am pierdut jobul. Îmi vorbise urât şi am rugat-o să nu îmi mai vorbească aşa pentru nu are niciun motiv, în condiţiile în care eram un angajat model, premiat drept „cel mai harnic angajat”, un bun coleg, nu întârziam, îmi respectam fişa postului iar foarte mulţi clienţi erau deosebit de mulţumiţi pentru felul în care îi consiliam. Mi-a întins foaia de demisie!

Păcat de fetele care treceau pe-acolo, sigur mi-au simţit lipsa. Haha..

Dar aşa s-au aliniat stelele, încât, la scurt timp Universul mi-a pregătit un drum nou şi frumos. Ştii vorba aia, tot răul spre bine!

Poți să crezi că sunt dintre profesori care nu mă salută pentru că le-am subminat competența prin întrebările mele? Eram un simplu student, pasionat de ceea ce făceam, citeam şi puneam întrebări din dorinţa de a evolua. Pe toţi i-am respectat. O vorbă din inimă, un compliment, flori de 8 Martie, atenții simbolice, un trandafir pe pian în semn de mulţumire..

LCF –  Cu toții avem amintiri de acest fel, un profesor virtuos  nu va reacţiona niciodată aşa,şi nu se va angaja niciodată în polemici cu studentul, altele decât cele constructive, la curs.

Tudor, crezi că oamenii sunt răi?

Tudor – Cred că foarte mulţi oameni sunt răi, dar nu cred că toţi oamenii sunt aşa. Unii doar trăiesc cu impresii greşite despre ceilalţi şi încearcă să se protejeze. Problemele apar de la simple neînţelegeri, adesea ne facem scenarii, auzim zvonuri neadevărate sau ne lăsăm influenţaţi de oameni răutăcioşi.

LCF – Pari a fi un bun cunoscător al oamenilor. Ce părere ai despre românii din diaspora?

Tudor – Cred că toţi am avut parte de întâmplări nefaste. De-a lungul anilor am avut ocazia să intru în multe comunităţi şi să cunosc persoane din toate categoriile sociale. Am cunoscut şi experienţa străinătăţii, cu greutăţile omului de rând, chiar am trăit fenomenul pe propria piele.

Mi-a fost dat să înţeleg atât de multe în acea perioadă, efectiv simţisem că m-am luptat cu destinul. A fost una dintre cele mai dure lecţii pe care le-am trăit până acum.

LCF – Unde s-a întâmplat mai exact şi cum ai ajuns acolo?

Tudor – O mătuşă stabilită în Londra mă întrebase pe perioada facultăţii dacă doresc să vin să îmi fac nişte banuţi pe timpul verii. Însă odată ajuns acolo, jobul n-a mai fost valabil. Mă gândeam.. „Ce să mă fac?” Trebuia să găsesc o soluţie.

Am supravieţuit într-o lume nouă despre care nu ştiam prea multe, lucrând de-a lungul a trei luni pentru nouă sau zece persoane în condiţiile în care nu aveam acte, iar majoritatea celorlalţi îşi găseau un loc de muncă după luni bune, şi mai ales prin ajutorul cunoştinţelor.

LCF – Cum ai reuşit? Îmi dau seama că ţi-a fost foarte greu..

Tudor – Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Am fost nevoit să forţez natura lucrurilor şi să-mi înving prejudecăţile. Am oprit români prin supermarket, am stat pe marginea unei străzi alături de oameni de cea mai joasă speță, aşteptând oameni care veneau cu dubiţe în căutare de muncitori salahori, şi mi-am înghiţit ruşinea de a întreba acolo unde vedeam case în şantier.

LCF – Nu-mi vine să cred ce-mi spui, mă uimeşti! N-aş fi crezut niciodată!

Tudor – Mi-a fost foarte greu şi eram atât de mâhnit uitându-mă la mine, ce făceam, în ce condiţii, şi pe unde mă învărteam. Dar aveam de ales. Lupt, sau mă întorc acasă cu coada între picioare?!

LCF – Cum ţi s-au părut românii de-acolo?

Tudor – La fel, oameni şi oameni ca peste tot. Dar am cunoscut mulţi români abjecţi care, efectiv mă făceau să-mi fie ruşine că sunt român…

Unii dintre ei au colindat întreaga Europă. Unii erau destul de omenoşi, dar necultivaţi, loviţi de soartă, precum proverbul, „năcazu-i a omului bun”. Dar în micimea lor intelectuală  îmi spuneau că sunt un băiat frumos şi cu o şansă la o altă viaţă pe care ei n-au avut-o, şi că e păcat să mă irosesc aşa. „Du-te băiete de aici şi atinge-ţi visurile!”

Am lucrat odată pentru un albanez foarte exigent. A fost de departe cel mai dur, m-am simţit ca un prizonier lucrând pentru el. Duceam roabe de ciment şi dădeam la lopată şi târnacop toată ziua. Nu ne lăsa să stăm nici doua minute! Dar mă simţeam al naibii de puternic şi capabil de orice! Mai erau doi albanezi cu care „duceam crucea” acolo, mult mai mari decât mine. În privirea lor se citea o tristeţe, un fel de silă dar şi o speranţă la o viaţă mai bună. După primele două zile alături de ei m-au oprit şi mi-au spus exact aşa: „You, strong, very strong!”  M-am simţit tare mândru că le-am câştigat respectul.

Chiar înainte lucrasem la un român pentru care munceam foarte mult şi într-o zi m-am hotărât să lămuresc cu el situaţia bărbăteşte. Stăteam peste program iar suma promisă nu mai apărea. S-a simţit lezat de curajul meu şi a sărit la mine, moment în care fiind pe scări, le-am sărit urlând din toţi rărunchii şi chemându-l afară. Eu aveam 21 de ani, iar el vreo 37, cu un cap mai mare decât mine, slabuţ la corp dar foarte spirtos, şi cu vreo 15 ani de muncă pe şantier.

Aproape am plâns când am strigat la el, am înjurat despre tot ce mi-a venit pe limbă, mi-am încleştat pumnii cât am putut de tare şi i-am ridicat în dreptul privirii, cu un sentiment parcă pe viaţă şi pe moarte.

„Hai să te văd dacă eşti bărbat!”

S-a speriat puţin.. Nu se aşteptase. A dat-o pe diplomaţie propunăndu-mi să ne întâlnim într-o altă zi ca să-mi dea banii, dar nu mi i-a mai dat „Marcel din Roman”. I-am ţinut multă vreme ură dar n-am avut de ales. Orice conflict care implică violenţă într-o astfel de ţară, te poate costa închisoarea.

Aştia sunt în general românii care au afaceri în ţări străine. Ca şi observaţie pertinentă, să ştii mulţi romani se comportă josnic cu fraţii lor! Iar din experienţa mea, numai la români să nu lucrezi!

LCF – Am studiat comunitățile din Italia și Spania…ce gust amar…

Tudor – Sigur, între timp am uitat de aceste evenimente, dar am văzut destul de multe la viaţa mea. Sper să nu fiu înţeles greşit pentru ceea ce am spus până acum, eu sunt un om punctual, serios şi responsabil. Îmi văd de treabă şi respect regulile fiecărei comunităţi dar trăind adesea după concepţii precum a „lăsa de la tine”, mi-am dat seama că am pierdut foarte mult, am rămas chiar cu sechele după capitolul străinătăţii.

Dar iată, numai căteva experienţe care într-adevăr, dovedesc că, „capul plecat sabia nu-l taie”. Însă la fel de mult „că dacă eşti prea bun, eşti luat de prost”.

Nesupunerea mea a generat multe probleme şi mi-am tăiat adesea singur craca de sub picioare, dar refuz să trăiesc în genunchi, şi nu am să mai accept niciodată să mai fiu exploatat, umilit sau nerespectat. Citeam undeva că „nesupunerea a fost prima calitate a bărbatului”. Cred că avea dreptate! Bărbatul trebuie să fie protector al propriului regat, al familiei lui şi al propriului său cod de onoare!

Oricât am încercat să evit confruntarile şi să îmi ascund pornirile, mi-am dat seama că nu mă pot ascunde de ceea ce sunt. Orice luptă verbală sau neînţelegere nerezolvată, dovedeau că mă aflam în locul nepotrivit, şi nu făceam decât să amân inevitabilul.

Absolut tuturor oamenilor cărora nu le-am spus la momentul potrivit ceea ce trebuia sau ce am simţit, n-a făcut decât să compromită în timp dreptul meu la dreptate, siguranţă şi fericire.

Am realizat că nu pot să-mi reneg natura şi soarta, şi că unele situaţii aşa trebuiesc să fie, şi cel mai important, că nu pot şi nu vreau să trăiesc altfel, decât demn! Orice te va face să-ţi compromiţi valorile demnităţii şi onoarei, va aduce cu sine regretul. Cu cât te îndepărtezi mai repede de aceste situaţii, cu atât mai bine.

Încă nu am avut ocazia să mai explic nimanui de ce am ales să fiu aşa. Viaţa m-a învăţat importanţa respectului de sine, precum şi de ce este necesar să îţi cunoşti valoarea. Nu întâmplător am început să mă îndepartez de toţi cei care simt că nu mă apreciază şi nu mă merită în viaţa lor.

LCF – N-ai să rămâi singur niciodată, dar vei avea în jur oameni de calitate.E marele tău câștig.  A spune adevărul astăzi înseamnă în primul rând să fii pregătit să o încasezi. Trist.

Tudor – Crede-mă, cu timpul realizezi că unele astfel de încasări sunt în folosul tău! Dar dacă regret ceva în viaţă, sunt situaţiile pe care nu le-am înfruntat! Mă gândesc adesea la acel pasaj din opera „Oedip” de George Enescu, unde Oedip înfruntă Sfinxul pentru a-şi câştiga dreptul la libertate: „Ce e mai puternic decât destinul?”, iar Oedip îi răspunde, „Omul! Omul e mai tare ca Destinul!”

Dar mă întrebasei de copilarie.. Să ştii că parcă toate se trag din copilărie. Apropo de subiectul bărbăţiei, copil fiind, eram destul de cunoscut la noi la bloc. „Vezi că Bărbos îi tare”, „Vezi că ţi-a da!”, „Iară vine ăla la fotbal!? Io nu mă joc cu ăla că îmi rupe picioarele”. Nu ştiam fotbal, dar dădeam la gioale(râde).

LCF – Dar venind vorba de micile lupte, erai un copil agresiv? Nu pari a fi. Dimpotrivă, pari un om blând!

Tudor – Chiar deloc! Eram destul de liniştit în interacţiunea cu ceilalţi. În general m-am străduit să evit conflictele, chiar îmi era frică de ele! Însă odată încăierat, aveam o furie oarbă, se speriau şi ei, şi uneori mă speriam şi eu de mine.. Dar cu acele persoane n-am mai avut probleme niciodată!

LCF – Ce zodie eşti Tudor, crezi în zodii?

Tudor – Nu cred în zodii, dar faptul că sunt gemeni mă pune uneori pe gânduri. Am citit despre dualitate, şi parcă mă simt dual. Am o fire sensibilă şi una mai vulcanică. Dar asta nu înseamnă că am mai multe feţe(Râde din nou). Doar că nu-mi plac nedreptăţile şi sunt sensibil la agresivitate.

Nu sunt omul cu care pe care să doreşti să-l pocneşti. Dacă nu cad lat de să nu mă mai ridic, numai trenul sau mila lui Dumnezeu mă mai poate opri! Ştii acele situaţii limită în care legea moralei nu mai are niciun sens? Ei, acum este vorba de supravieţuirea ta, iar instinctul de supravieţuire este cel mai puternic instinct uman.

Nimeni nu-ţi cunoaşte drumul vieţii, şi când ţi le ştii numai tu, ştiind că te-ai străduit să fii om pe unde ai umblat iar cineva încearcă să te pună la încercare, ori să te umilească fără să-i fi făcut nimic, e normal, toată istoria durerilor tale se va răsfrânge asupra acelei persoane. Sigur că nu poţi face faţă unui luptător profesionist şi fiecare om îşi găseşte naşul, dar odată ce nu îmi mai dai de ales, eu nu mă mai opresc.

Cred că pasiunea pentru artele marţiale la mine este o chestiune patologică. A nevoii de autoapărare, de a mă proteja, dar mai ales de a-i proteja pe cei dragi. Pentru siguranţa familiei mele aş face orice!

LCF – Îmi dau seama din ceea ce-mi spui că eşti foarte altruist şi ţii la cei de lângă tine.

Tudor – Am urât toată viaţa mea golănismele şi nesimţirea. Când văd că cineva îşi bate joc cu cruzime de altcineva, mă doare, uneori imi vine să plâng, mă încearcă din interior un strigăt! Până şi Isus a răsturnat mesele la Templu! Poate că asta ţine şi de simţul civic, dar şi de a fi bărbat!

LCF – Ce înseamnă pentru tine „a fi bărbat”?

Tudor – Cred că valoarea unui bărbat se cunoaşte după un caracter de fier, bătăturile din palmă, ridurile de pe faţă, privirea adâncă şi spiritul de luptător neînfricat! Dar nu promovez conceptul elefanţilor de sală, a bătăuşilor de cartier, precum şi a şmecherilor din cluburile de noapte.

Nu întâmplător am adus aminte de bunicul meu, care sigur se va bucura dacă va citi vreodată aceste rânduri. L-am apreciat mereu pentru dârzenia lui, el crescând orfan dar devenind un spirit puternic şi curajos care înfruntat mulţi oameni importanţi în perioada „ceauşiştă”, refuzând de multe ori să se supună regulilor acelor vremi.

Mereu am simţit că am o legătura specială cu el şi că îl moştenesc, întreaga copilărie mi-a fost marcată de prezenţa lui, şi îmi aduc adesea aminte de nopţile în care am dormit la foc sub cerul liber în sălbăticie, dar şi de momentele în care tăia cu securea „pari pentru claie” şi mă punea să-i car la deal în sus.

Şi-a ţinut copiii în oraş la şcoală, în timpuri în care puţini aveau posibilitatea. Poveştile lui sunt amuzante şi captivante, astfel că mereu râdem sau luăm aminte, fiind cu toţii mândri că ne tragem din această viţă, şi conştientizând că el va rămâne pentru totdeauna emblema sângelui nostru.

Pentru cei care cunosc meleagurile satului Ciocotiş din Judeţul Maramureş, cabana de sub muntele Şatra este a bunicului meu, construită pe jumătate cu materiale aduse de spatele lui!

De la tata şi de la bunicul meu cred că am învăţat cea mai importantă lecţie în viaţă, precum şi cea a bărbăţiei, aceea de a sta drept!

Nu întâmplător mă simt atât de legat de bunicul meu, pentru că am fost chiar botezat după el. Tata având cinci surori, eu rămân singurul care va duce mai departe acest nume. Şi o fac cu mare mândrie!

LCF – Ești atât de convingător, încât îmi doresc deja să-i cunosc, să ascult poveștile…mie mi-a lipsit asta.Totuși, de ce mereu această grijă pentru cei din jur? Pare că tu încerci mereu să fii loial, sincer şi onest.Am fost întrebat, de ce ajut necondiționat într-o lume în care și frații se vând intre ei…

Tudor – Am fost învăţat să mă comport după dictonul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Trăiesc după religia bunătăţii. Dacă fac bine, mă simt bine. Dacă fac rău, mă simt rău.

LCF – Ai un suflet frumos şi sensibil. Îmi dau seama că nu ai ales întâmplător arta.

Tudor – Mulţumesc! Aşa am crescut de mic. Am încercat uneori să ascund această sensibilitate, dar nu vreau să o mai neg, face parte din mine. În ultimii ani am învățat să o valorific și să-mi dau seama că e una dintre trăsăturile care mă diferențiază de ceilalți.

Asta înseamnă să fii om până la urma, să simţi! Paradoxal, cred că cei care se ascund sunt cei slabi de fapt, pentru că se tem de ce vor spune ceilalţi. Aici e de fapt, puterea! Curajul de a te arăta aşa cum eşti, şi cum vrei să fii într-o lume care îţi spune cum ar trebui să fii.

LCF – Dar sensibilitatea, în ce măsură crezi că te-a ajutat pe drumul tău artistic?

Tudor – M-a ajutat să pun emoţie în ceea ce fac şi să transmit atunci când cânt. Sensibilitatea în muzică e totul!

Dar cel mai important, m-a dezvoltat pe dinăuntru şi m-a învăţat să empatizez cu cei din jur. Probabil că un artist trebuie să fie şi un bun psiholog, şi trăitor de emoţii intense. Altfel, cum vei cânta despre ceva ce n-ai trăit încă?!

În copilărie refugiul meu în desen și muzică erau destul de semnificative. Aşa mi-am descoperit şi pasiunea pentru scris.Toate acestea m-au facut să cred că pentru mine spectrul artistic a fost o chemare și simt uneori că dacă nu mi-aș putea trăi viața în acest fel, cred că m-aş…stinge.

LCF – Foarte interesant! Cum arată lumea artei, care a fost senzaţia când ai păşit pentru prima oară în această lume ?

Tudor – Am întâlnit mulţi artişti şi multe personalităţi de-a lungul anilor. Mă doare să o spun și îmi pare rău că trebuie să demontez parte din aceste povești de succes, însă din păcate deschiderea porții mele în lumea artiștilor a culminat într-o oarecare confuzie, realizând că lumea „oamenilor mari” nu era tocmai aşa cum m-am aşteptat.

Văzând dimensiunea desfrâului m-am simţit dezamăgit, timp în care castelul respectului meu se demola încet, încet, cu cât creşteam mai mult în vârsta şi cu cât intram mai mult în cercurile lor. Știu că e un cuvânt greu dar probabil că a venit vremea să nu mai îndulcim realitatea. Există şi multă râcă între ei.

Însă orice formă de genialitate are și o formă de nebunie, iar dacă vom încerca să asociem personalitățile cu realizarile lor va apărea aproape întotdeauna acest dezechilibru.

Fiecare artist are un drog, un viciu care îl ține în priză pentru a da tot ce are mai bun. Altfel nu reziști! „Artist – ziua vesel, noaptea trist”. „El e un entertainer, mângâie sufletele celorlalţi şi aduce bună dispoziţie, dar pe el nu îl distrează nimeni…” Putem transcende de la argumentele mele direct la „Pagliacci” de Ruggiero Leoncavallo, lucrare care cred că evidențiază cel mai bine „condiția de artist”.

LCF – Ai ales poate cel mai reprezentativ exemplu.În timp ce vorbeai, am evitat să te întrerup, m-am gândit la momentele mele de maxim potențial, pictam, scriam aproape continuu, scriam și multă poezie atunci…colaboram și cu un post de radio.Două ore pe noapte, în care mă recuperam, dar eram constant fericit.E greu de explicat starea, încă și mai greu de explicat consumul interior, iar nevoia de stimulare e perfect justificată.Am păstrat însă limitele… Continuă , te rog!

Tudor – Înţeleg.. Mulţumesc! Ca să îmi inchei ideea, în acest sens oricum ar fi, noi mergem la un eveniment pentru a aprecia actul artistic în sine. Artiștii sunt și ei oameni, şi cu atât mai mult, sunt deosebit de capricioși, e bine să-i laşi în lumea lor. Aceştia nu pot să trăiască linear, fiecare moment pentru ei este o desăvârșire individuală, o căutare a sinelui, un zbucium interior, şi, sunt foarte critici cu ei înşişi!

Noi nu plătim bilet pentru a le critica viaţa, ci pentru a ne bucura de arta lor. Dar la fel de adevărat este și faptul că artiștii sunt priviți drept formatori de opinie precum și modele de viață, tocmai de aceea consider că ar trebui să existe un echilibru între viața lor personală și cea profesională.

Dincolo de aceste lucruri „fiecare om duce o luptă despre care nu știm nimic”. Este foarte adevărat! Însă există și caractere meschine, iar în acest caz cred că acel citat nu poate motiva răutatea sau lipsa integritătii nimanui. Chiar şi într-un sistem competitiv, consider că ar trebui să fie consolidate relaţiile prin respect şi aprecieri juste, iar un artist sau o persoană publică trebuie să aibă grijă de verticalitatea imaginii sale.

LCF – Sunt mulţi oameni care uită de unde au plecat.

Tudor – În general mă aflu în rândul celor care apreciază caracterul omului, mai puţin averea, notorietatea sau funcțiile lor. Eu cred că oamenii frumoşi sunt cei care îşi atestă măreţia prin caracterele lor înainte de orice altă virtute care i-a consacrat pe scara socială, indiferent de domeniul lor de activitate. În acest sens un țăran mândru cu viața sa pe „coclauri”, mi-e adesea mai drag decat mulți „domni” de la oraș.

LCF – În clipa asta stau și cântăresc tot ce ai spus,te uiți spre mine,poate căutând reflectare, rezonanță? Le ai, pentru fiecare cuvânt, te asigur!

Tudor – Privind însă dintr-o perspectivă actuală, sau viitoare, cred că asta este și una dintre definițiile artei, aceea că artistul este omul care, prin filtrul sensibilității sale, creează, se macină şi se avântă din monologuri în interpretări exteriorizate, expunandu-se cu risc în ochii lumii, într-o mare măsură căutând o validare asupra talentului şi a viziunii proprii, a calităţilor sau a personalităţii. Pe de altă parte artistul ilustrează prin prezent sau prin posteritate o oglindă a umanităţii, amintindu-le adesea celorlalţi de rosturi, sensuri, diferite emoţii sau, uneori, „ceea ce suntem și probabil am uitat”.

LCF – Tudor, atât de multă maturitate în fiecare cuvânt, și, mai presus de toate, simt că tu chiar crezi în ceea ce spui, iar asta chiar te ridică!Nu mi s-a întâmplat, mărturisesc, să rezonez atât de mult, total aș spune…Simt nevoia să te intreb ce vârstă ai, pentru maturitate, dar și …Tac! Lăsăm la urmă surpriza…(Zâmbim amândoi, pentru că avem o surpriză de dezvăluit).Continuă, te rog!

Tudor – Paradoxal, când iți arăți sentimentele în societate ești luat în derâdere, eşti slab, eşti fraier, eşti vulnerabil, în schimb când o faci pe o scenă ești aplaudat. Dar când cineva reușește să se conecteze cu coarda sufletului tău, acea legatură se concretizează într-o legătură profundă, cu putere de a dăinui până în alte lumi sau alte vieți. Nu e departe de adevăr, pentru că în conjuncturile emoţionale, oamenii sunt legați între ei prin cordoane eterice, aspecte subtile, tentacule energetice precum ale unei caracatițe. Dincolo de aceste conexiuni amoroase, de prietenie sau de rudenie, persoanele care au capacitatea de a se lega cu ceilalţi sunt artiștii. Prin empatie! Nu întâmplător, este imposibil să exprimi într-un mod credibil ceea ce n-ai trăit încă și puțini sunt cei care au capacitatea să transmită, adica să treacă dincolo de scenă și să ramână drept o amintire „de neuitat”.

Sentimentul nostru incipient este legat de faptul că ne place cum cântă, însă în complexitatea cântatului, culoarea sonoră, gestica, mimica, privirea, potența afișată, textul, imaginea protagonistului, armonicele și zvâcnetul emoției acelui artist, toate aceste ingrediente contribuie la astfel de legături despre care vorbeam.

LCF – Vei înțelege, încă și mai bine, că emoțiile nu trebuiesc suprimate, relevă-te așa cum simți că trebuie să o faci, și vei fi sigur câștigat.Nu cei duri și impenetrabili, cei care afișează masca asta sunt câștigați, se știe deja că nu sunt viabili, lor le e teamă să plângă până și în cel mai ascuns ungher al casei lor.Iar asta împietrește Sufletul!

Tudor – Împărtăşesc aceeaşi părere! Sigur, ar fi multe de discutat.. Eu am o teorie legată de vampirismul energetic şi consider că toți ne folosim unii de alții prin serviciile pe care ni le putem oferi pentru a ne ridica stările sufletești. În acest sens artistul are nevoie de validarea spectatorului iar spectatorul are nevoie de un „duș cald”, de emoție vie. În mod inconştient, atunci când auzi că și alții au problema ta sau manifestă o realitate într-o formă verbală sau artistică în care te regăseşti şi tu, parcă această situaţie te face să te simți mai bine sau să simţi sentimentul unei anume împăcari cu tine. Dar acestea sunt diviziuni ale unor aprofundări psihologice și este dificil să le percepem, nu suntem educați pentru a înțelege toate aceste lucruri. Cert este că în esență reacțiile noastre la stimuli au în general cauze mult mai profunde.

LCF – Ce este arta pentru tine?

Tudor – Hm..  Arta, ca și monument al civilizației, este un refugiu al sufletelor chinuite de stări, gânduri și emoții. Imortalizarea în mod vizibil sau auditiv, după natura creației fiecarui artist, a luptei dintre bine și rău, a complexității raporturilor de tipul frumos-urât, dragoste-ură, ilustrarea prin muzică, dans sau arte vizuale a diferenţelor sau problemelor societăţii, a istoriei, a conflictelor, a trecutului, prezentului și viitorului, este ceea ce noi numim artă.

Da… E ceva de genul acesta. Ştii, mulți copii se închid în ei devenind apoi filozofi, artiști sau uneori delicvenţi din cauza problemelor de acomodare cu comunităţile din care fac parte, unii alegând să-și verse boala sau neputința peste ceilalți, în timp ce alții aleg să o lecuiască prin zvâcniri artistice, singurul loc unde le este permis să-și arate durerea, unicitatea, sau simplul fapt că se simt altfel, precum şi să facă din ea un monument al respectului, aprecierii sau chiar a compătimirii. Pe alte planuri ei sunt performeri, atleți, fiecare pe ramura sa, încercand să transpună frumosul într-o lume cu nuanțe de gri. Cert este că aceştia nu-şi vor găsi locul nici în medicină, nici în ştiinţele exacte, nici în corporaţii sau în multe alte domenii de activitate. Nu putem fi toți doctori, manageri, avocați, etc. Suntem dintr-un alt aluat, suntem un aluat care hrăneşte nevoile sufletești, şi, precum ceilalţi din alte domenii, contribuim la progresul societăţii.

Arta este pasiune și dăruire, sacrificiu, devotament, adesea realizată prin renunţarea la multe lucruri de care se bucură oamenii normali. N-ați vrea să știți câtă trudă şi câte ore de studiu au necesitat pentru ca acel pianist, violonist, dansator sau artist liric să se prezinte așa în fața dumneavoastră.

În mare cam aşa văd eu lucrurile sau cel puțin asta este concluzia pe care o am în urma formării, a lecturii biografiilor unor mari personalități, precum şi în urma timpului petrecut în preajma artiştilor consacraţi.

LCF – Din nou surprins, de această dată de viziunea unitară, reușești să pătrunzi în detaliu, nu sunt mulți cei care au acest exercițiu…Refuz să te laud!(Zâmbim) M-am abandonat cuvintelor tale, aproape că am uitat de rolul meu, le voi reda fidel, fiindcă ai punctat esența.

Tudor – Arta este oglinda noastră. Prezent sau trecut, bine sau rău, arta reflectă societatea! O afirmație care se validează odată cu timpurile traite pentru că arta atestă şi gradul de civilizație! Uitându-ne cu tristețe la ceea ce se promovează astăzi la radio-tv, cred că lucrurile sunt tot mai clare despre „albia răului”.

LCF – Au mai fost perioade de decadență în istoria umanității, au urmat însă, inevitabil, perioade de asanare morală, de însănătoșire  a societăților, evoluții și involuții.Cum vezi viitorul?

Tudor – Eu cred că secolul XXI poate fi sistematizat în felul următor: Evoluție, apoi involuție, iar a treia etapă… etapa dezumanizării. Va urma apoi revoluția datorată problemelor de răspuns la vechile întrebari: „cine suntem?” , ”de unde venim?” și „încotro ne îndreptam?”

LCF – Crezi că mai este actual mesajul?

Tudor – Evident, toate crizele sfârşesc prin revoluţii. Şi evident, descoperirea sinelui se va concretiza prin redescoperirea valorilor din alte generaţii cu ajutorul istoriei dar mai ales cu ajutorul artei, o oglindă a societaților conforme cu timpul realizării lor.

În alte amănunte lumea va dori să simtă în mod real din nou, să se comporte în mod liber şi firesc, să redobândească calitatea de a comunica fără ajutorul gadgeturilor şi a tehnologiei.

LCF – Noi scriam scrisori, și trimiteam bilețele când ne îndrăgosteam…Era altfel. Acum se încheie laș o relație, cu un mesaj frust, apoi blocarea.. Înainte totul era mai frumos, mai sincer și mai onest. Totul pare a fi un joc de putere şi de orgolii. Nu se mai discută față în față, totul se petrece pe chat.

Tudor – Ai dreptate! Dacă există un distrugător de relaţii, cred că chatul are loc de frunte. Se ajunge foarte des la neînţelegeri, la interpretări greşite ale cuvintelor şi la scenarii greşite, cu atât mai mult cu cât nu toată lumea are capacitatea de a se exprima clar, concis şi să redea profunzimea lucrurilor.

Când lumea viitorului va fi acaparat toate drumurile cu sens și va fi distrus toate valorile morale, iar omenirea va fi acaparată total de tehnologie şi se va lăsa atrasă în patima desfrâului şi a indiferenţei totale faţă de semeni, atunci vor apărea şi aceste crize de identitate, alături de necesitatea supravieţuirii pentru că după preconizările oamenilor de ştiinţă, viitorul arată destul de întunecos. Pe această temă există un film excepţional, se numeşte „Equilibrum”.

LCF – Sumbru, dar tendințele există deja, și sunt manifeste…

Tudor – N-aș vrea să deschid prea multe paranteze pe care să nu le putem închide, eu privesc într-un mod propriu aceste lucruri și daca aș raspunde în doar câteva cuvinte, simt că aș putea cădea în pericolul de a deveni superficial.

Însă ca să finalizez răspunsul meu la întrebarea anterioară, pentru mine copilaria a fost primul capitol al inițierii mele pe drumul artistic. Am simțit mereu, într-un mod ciudat, că „sunt special”, în momente în care eu nu înţelegeam lumea şi nu vorbeam cu nimeni despre monologurile mele interioare. Nu pot să-mi explic asta și nici n-aș vrea să se creadă despre mine că aș fi fost vreunul din acei copii răsfăţaţi sau încrezuţi, dimpotrivă, am crescut la ţară, şi în timp ce alţi copii se jucau în spatele blocului, eu eram la fân sau la coasă la bunici. Însă asta simțeam adesea în mine, cu gândul că voi avea un destin diferit şi că într-o bună zi voi scoate acel diamant la suprafață.

LCF – Ești sincer, și asta nu se poate judeca, poate un suflet îngust, sau invidios…îți asumi însă o mare responsabilitate. Practic promiți, și e un moment – prag în viața ta, că vei evolua.Sunt cuvinte, dar te simt pregătit!

Tudor- ( Îmi strânge mâna )…Recent am dat peste o fotografie de când aveam doar un anișor, când, de ziua mea, părinții m-au urcat pe masă în costumaș popular iar eu am început să cânt. Se spune că nimic nu e întamplator. Din multe astfel de motive am ajuns să cred că suntem predestinați. Iată şi destinul meu.

LCF – Îmi amintesc câteva versuri dintr-un cântec „ Venise timpul / Să intri în viață / Să cunoști gustul / Lacrimii de gheață / Timpul să înveți  că uneori bucuria /Trebuie plătită /Iar copilăria /Îți e dăruită numai pentru o clipă / Ca arcul de soare / Scăldat în culoare“…Zilele curcubeului…Când consideri că te-ai maturizat, și mai ales în ce direcție, cu siguranță maturizarea s-a produs în câteva etape?

Tudor – Frumoase versuri! Deşi am simţit că etapa maturizarii a început puţin mai repede decât la alţi copii, n-aș putea spune cu exactitate.

Nu cred că maturizarea are loc într-un moment anume, eu cred că maturizarea este un ciclu mereu in desfăsurare, care duce până la ultima clipa trăită pe Pământ.

LCF  – Tudor, îți mai amintești ce întrebări iți puneai în perioada adolescenței, erau și aspirații, și temeri…Erau transformări evidente în tine, la cei din jur…Descopereai lumea adulților, care a fost percepția ta? În parte mi-ai răspuns deja, revin totuși.

Tudor – Sigur. Mi-am pus foarte multe întrebări. Despre religie, despre Dumnezeu, despre naştere.. Eram o fire foarte curioasă.

În general pun la îndoială aproape tot ce mă înconjoară. Mă identific uneori în sinea mea cu Petronius din cartea „Qvo Vadis”, de Henryk Sienkiewicz, care era cunoscut sub pseudonimul “Arbiter Elegantiarum”(arbitru al eleganţei). Acesta era un bun cunoscător al caracterelor umane, avea un simţ estetic deosebit şi o obiectivitate rară în discurs, aducând critica la rang de artă şi de virtute. Nu întâmplător era unul din cei mai importanţi consilieri ai împăratului Nero.

Ori, valoarea nu poate fi apreciată decât sub însemnul criticii. Sunt cazuri în care nu avem voie să fim spectatori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, trebuie să luăm atitudine.

Nu agreez expresia “nimeni nu are dreptul să judece”. Consider că cei care se feresc de judecată sunt în general cei care comit infracţiuni sau încalcă prin egoism libertăţile altora. Aceştia cu siguranţă nu-şi doresc să fie judecaţi ! Sau, “numai Dumnezeu are dreptul să mă judece”. Nu cred că asta îţi dă dreptul să continui cu o atitudine care îi deranjează pe ceilalţi.

LCF – Dar ce părere ai despre toleranţă. Există oameni diferiţi, culturi diferite, cum te raportezi la ei?

Tudor – Tolerez orice religie, etnie sau orientare sexuală, atâta timp cât nu interferează cu bunul mers al vieţii mele. Nu înseamnă că sunt de acord, dar nu înseamnă că eşti automat duşmanul meu pentru că “tu” ai o cu totul altă părere sau o altă alegere.

Ce-am mai fi noi dacă toţi am fi şi am gândi la fel!? Fiecare are dreptul de a alege, iar eu nu am niciun drept să oblig pe cineva să trăiască după cum vreau eu. Suntem doar stăpânii propriilor vieţi, nu şi a altora!

LCF – Cum crezi că trebuie să fie un prieten?

Tudor – Onest, loial, sincer. Un prieten adevărat nu este cel care îţi laudă gafele, ci cel care te ceartă cu dragoste atunci când greşeşti.

LCF – Ai pus mare preţ pe spiritul critic şi sunt total de acord cu tine. Care crezi că este rolul criticii în societate?

Tudor – Consider că sunt cazuri în care nu avem voie să fim spectatori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, trebuie să luam atitudine. Într-o societate civilizată este nevoie de opoziţie indiferent cine conduce, şi indiferent de instituţie sau domeniul de activitate. Cineva trebuie mereu să cântărească bunul mers, altfel am trăi în haos.

În mare parte această sarcină o are mass-media, însă când este cumpărată şi utilizată în scopuri de marketing şi diversiune, informaţia devine coruptă iar cititorul se infectează cu minciuna. Dar jurnalistul are nevoie de o paine şi este nevoit să uite uneori de rigorile morale realizând că, cu demnitatea poate muri de foame. Şi, ce e de făcut?

Aici e durerea.. De aici şi expresia, “a muri demn”, pentru că se moare! Deşi, probabil că nicio realizare nu este mai înaltă decât capacitatea de a nu te supune sau a nu-ţi ceda piatra sufletului.

Tind să cred că cei osândiţi de teroarea comunismului sau a altor forme de control, prin sacrificiul lor, probabil că şi-au plătit un loc mai aproape de Dumnezeu. Nicolae Steindhart spunea: „Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară.”

LCF – Ai  talent în a spune lucrurilor pe nume. Evident, cand spunem adevarul se supara oamenii. Crezi ca este rau sa le spunem celorlalti cand gresesc sau daca ne deranjeaza, ori sa avem curajul sa aratam cu degetul, sa spunem ce ne place si ce nu ne place ?

Tudor – Într-adevăr, oamenilor nu le place atunci când le spui adevărul. Este normal să nu le placă, îi deconspiri, le strici jocurile de impostură.

Dar ce înseamnă până la urmă să ai caracter?

Sunt pietre care se împotrivesc curentului, iar asta se numeşte integritate. Cred că a avea curajul să arăţi cu degetul nu te face rău, te face exemplar, într-o lume în care laşitatea, ipocrizia şi compromisul au atins apogeul.

LCF – Cum arată lumea pe care ţi-o imaginai în copilarie, şi cum arată acum?

Tudor – Regretabil, cinstesc învătăturile copilariei însă parcă simt într-un mod amuzant că am fost oarecum mințit. Spre exemplu, am crescut cu idei precum că, dacă ești onest, sincer și meriți, vei primi ceea ce dorești de la viață. Uitându-mă însă în jurul meu, cei mai mulţi oameni care par „realizați” sunt cei care au trădat toate aceste concepte.

Nu ştiam că trebuie să dai chiar aşa din coate.. Eu sunt omul care îşi aşteaptă cinstit rândul la coada intrării la medic, găsesc o dovadă de nesimţire a trece peste ceilalţi fără să ai o motivaţie curată. Nu am profitat de nimeni, nu am exploatat pe nimeni, şi nu doresc să calc peste drepturile vreunei alte persoane. Eu vreau să primesc de la viaţă ce mi se cuvine mie, nu ce se cuvine altora! Dar, realitatea e crudă pentru că „în viață nu primești ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi” Thomas Alva Edison

LCF – Mă pui pe gânduri…să știi că are dreptate! Deși admit că nu îmi convine, asta ar trebui să vină natural…

Tudor – Cred însă că drumurile noastre pe acest pămant sunt etape pentru absolvire spre alte împărății iar gândurile și faptele noastre sunt cartografiate de Ochiul Divin. Nimeni nu scapă de ceea ce e pentru că datorită raporturilor de cauzalitate, la final vom fi aliniați în urma alegerilor cu cei apropiați frecvențelor noastre.

În conformitate cu ideile liberului arbitru, ne pedepsim sau ne recompensăm singuri. Judecătorul Suprem va aduna și împârți atunci când vom ajunge la poarta finală, arătându-i fiecarui om calea aleasă, fiecare urmând să meargă în dimensiunea cu care se identifică în funcţie de gradul de conştiinţă atins. Între eternul infern și eternul.. absolut.

LCF – De ce absolut?

Tudor – Pentru că nu putem încadra Divinitatea în termeni umani precum perfecțiunea. Dar este peste nivelul nostru de conștiință. Divinul nu este perfect, este absolut! El nu „arată”, el doar este, a fost, și va fi! Iar noi probabil că ne întoarcem din proprie inițiativă cu scopul salvării proprii, desigur, cu memoria ştearsă, de atâtea ori până când conștiința noastră va fi demnă de a se alinia la Constiința Mamă sau la Întregul Absolut.

Sunt evident, viziuni şi percepţii personale care mă ajută pe mine momentan, să încerc a înţelege racordările la lumile nevăzute, precum şi raporturile Om-Divinitate sau Viaţă-Sursă, sensuri şi rosturi în complexitatea propriului univers sau a propriei realităţi.

LCF – Văd o credință foarte puternică, și un sistem de valori solid. Cum înţelegi tu înţelepciunea, care crezi că sunt etapele înţelepciunii?

Tudor – Cred că prima etapă este cea a cunoaşterii oamenilor şi a lumii exterioare. A doua, aprofundarea sinelui, cunoaşterea propriei fiinţe, realizând că o bună parte a acelei lumi exterioare este reflexia propriei minţi.

Normal ar fi invers dar nimeni nu s-a născut deştept. Eşti adus pe lume, apoi cauţi, şi când ai aflat “uneltele”, te cauţi. Dar ca să înţelegi unele lucruri trebuie mai întăi să le trăieşti.

Iar cea de-a treia şi cea mai grea, este pacea. Calea armoniei între cele două lumi. Realizez tot mai mult acum că unul dintre secretele vieţii este pacea. Pacea cu tine, cu cei din jur, cu prezentul, trecutul şi viitorul. Pace, recunoştinţă şi iubire. Dar cel mai bine o spune urmatorul citat:

Îi învăţ şi ei se îndepărtează. Ascult şi ei se apropie.

Puterea mea este tăcerea mea.Autor anonim.

LCF – Vorbeam la un moment dat despre neînţelegeri, conflicte şi discuţii în contradictoriu. În viteza lumii noastre e greu să obţii pacea. Cât despre discuţii în contradictoriu, unele sunt deosebit de constructive. Dacă ai un partener de dialog deosebit poţi învăţa multe lucruri.

Tudor – Octavian Paler spunea: “Nu polemizez cu oricine, oriunde şi oricând.” Dar nu le poţi ocoli pe toate. Şi cred şi eu că o discuţie în contradictoriu n-ar trebui să fie privită drept ceva rău. Pot să fie într-adevăr constructive. La urma urmei e doar un schimb de păreri.

Marc Aureliu spunea că “Dacă mă convinge cineva şi-mi arată că judecata sau fapta mea e rea, sunt bucuros să mă indrept. Căci eu caut adevarul, care n-a stricat niciodata nimănui. Iar răul cade pe acela care persistă în neştiinţă şi eroarea lui”.

Aşa gândesc şi eu! Dar îţi dai seama cât de greu este să invadezi lumea omului simplu cu astfel de concepţii?! Dacă este incapabil să-şi stăpânească ego-ul orizonturile sale nu pot să fie decât inguste, fiind neconvins de starea lui deficitară.

Există situaţii în care partenerul tău nu cunoaşte cultura dialogului şi dacă nu am de ales, asta e. Însă prefer adesea să cedez şi pur şi simplu să las persoana respectivă cu părerea ei fără să încerc să i-o mai schimb. Sau îi spun că eu am o altă parere dar i-o respect şi prefer să las aşa lucrurile. Reproşurile atrag reproşuri, se ajunge la răutăţi şi prefer să le evit. Dacă e o persoană foarte orgolioasă şi deloc înţeleaptă nu ajungem nicăieri şi risc să devin şi eu neînţelept.

Pacea este calea. Adesea dacă dau o replică aspră îmi creează parcă şi mie o stare de disconfort, simt că mi-am coborât vibraţia iar acea persoană fie mă otrăveşte cu răutatea ei, fie mă face să mă otrăvesc singur.

Însă precum unele situaţii în viaţă se pot schimba doar prin pace, altele doar prin revoluţii. Dar măcar să încercăm să o căutăm pentru că numai aşa ne vom găsi liniştea şi bucuria de a trăi.

LCF – Sublim! Hai să revenim la Muzică…ai resimțit-o, de la început ca pe un dat al sorții, un dar natural, un har, sau a cântărit mult ascendentul din familie?

Tudor – Părinții mei sunt cântăreți de muzică populară, amândoi emblematici pentru zonele folclorice din care provin. Mare parte a copilăriei am petrecut-o, împreună cu sora mea, ducându-ne cu ei la diferite evenimente atunci când nu era cine să aibă grija de noi.

În serile în care aveam musafiri, tata punea aproape mereu muzică pe fondul discuțiilor cu prietenii săi. Astfel mi s-a inoculat şi mie dragostea pentru folclor.

Tatal meu este un adevărat meloman al muzicii tradiţionale, bun cunoscător al fenomenului folcloric, pe care îl surprindeam ascultând adesea învârtite de „ceteră” sau ilustrații muzicale din zona banatului redate de un instrument cu o sonoritate aparte, „taragotul”, ori ascultând doinitori ai banatului.

Aşadar mare parte a culturii mele muzicale mi-a fost insuflată prin audițiile la care am luat parte, învățând indirect să îndrăgesc genul muzical și să-mi dezvolt o oarecare capacitate de discernământ asupra calității interpretative a interpretului ascultat.

Indubitabil, folclorul este cel mai apropiat de sufletul meu însă dragostea mea pentru muzică s-a concretizat ascultându-l pe Marcel Pavel. Nu aveam o pasiune reală pentru a cânta pana atunci, însă vocea lui precum și repertoriul acestuia m-au captivat, acela fiind momentul decisiv care a culminat cu dorinţa mea de a cânta.

În lipsa catedrei de canto-muzică ușoară, în cadrul Liceului de Artă din Baia Mare, am ales instinctiv canto clasic. Râd adesea cu prietenii mei spunându-le că dacă luam drumul muzicii populare, eram demult „mare”.

Sigur că „mare” este un termen superficial, notorietatea și succesul aparent sunt acum la îndemâna aproape oricui, însă probabil că măreția este doar a celor care revoluționează ceea ce s-a facut până atunci sau ating noi nivele de conștiință pentru a putea reda în modalităţi unice emoțiile trăite, precum şi a celor care reuşesc să stabilească o relaţie puternică cu publicul lor, lucruri datorate caracterului şi capacităţii extraordinare de transpunere în actul artistic.

Precum spunea un mare artist, marele bas Feodor Șaliapin, „trebuie să  vezi ceea ce cânţi şi să simţi cu inima ceea ce cânţi”. Iar ca să incheiem apoteotic această scurtă argumentare a „măreţiei” în artă, nu ne rămâne decât să aducem aminte cuvintele celui mai mare compozitor român, George Enescu, care a fost considerat unul dintre geniile secolului XX: „Ceea ce este important în artă este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe ceilalţi să vibreze cu tine”. Doamne, ajută-mi!

Apoi a urmat un drum lung, încă în desfăşurare, de lungi căutări ale sonorităților vocii, a câștigării treptelor încrederii în sine și a confirmării calităților care să-mi ateste certificarea talentului pentru a putea bate la uşile potrivite.

Îţi sunt cunoscute bănuiesc, rigorile muzicii, precum și drumul dificil spre afirmare în general, afirmare care necesită uneori fie șansele căutate la momentul potrivit, fie a cunoaște „pe cine trebuie”, fie eforturi financiare extraordinare, afilieri la diferite comunități sau societăți mai mult sau mai puțin „de influență”, care propulsează pe baza de etichetă, dar și multe situații de compromis pe care eu am refuzat să le accept.

Probabil ați observat că puțini artişti riscă să-și facă în general cunoscute opiniile în mod public. Ei au nevoie să-și câstige painea iar pentru asta au nevoie și de politic, dar și de oamenii care nu le plac.

În showbiz se ajunge în general prin pile, can-can-uri, relaţii şi legături de compromis. Şi, sunt destule persoane gata să-şi vândă trupul, sufletul şi reputaţia pentru bani și faimă. La fel este şi industria cinematografiei, a Hollywood-ului. Dar cei de-acolo nu vă vor spune cum merg de fapt treburile, ar însemna să-şi saboteze carierele. Iată totuşi că încet, încet ies adevăruri la iveală, pentru că sunt tot mai multe scandaluri în acest sens iar abuzurile sexuale asupra femeilor sau chiar a copiilor, destramă toate aceste ambalaje sclipicioase, porţi mari şi atrăgătoare spre lumi înfiorătoare…

LFC – Dovadă scandalurile recente din media, când după douăzeci de ani a ieșit la iveală adevărata față a lumii poleite cu iluzii

Tudor – Pai, uite că din păcate astfel se strică noile generaţii prin modele şi concepte false, trend-uri şi imagini superficiale legate de ceea ce înseamnă un bărbat sau o femeie, precum şi cum ar trebui să arate, deformând total conceptele relaţiilor interumane, a dragostei, a prieteniei sau a eticii universale.

În opinia mea America a stricat lumea, iar confuzia instalată în rândurile tinerilor va aduce cu sine viitoare depresii. Visul frumos se termină când realizezi că situaţia şi şansele tale nu seamănă cu a celor pe care îi asculţi sau îi vezi pe marile ecrane. Aşadar termini facultatea şi nu ştii încotro să o iei, jobul nu-ţi mai aduce satisfacţii, ai responsabilităţi care te depăşesc, nu ţi-ai ascultat părinţii pentru că ai crezut că sunt împotriva visurilor tale iar acum sunt bătrâni şi îţi pare rău, realizezi că au avut dreptate şi te doare ştiind că într-o bună zi îi vei pierde. Acum ştii că „prinţul pe cal alb” nu va veni niciodată şi nici femeia „visurilor”, că nimeni nu e cum scria în revistă, şi că totul a fost un basm, că viaţa e o luptă, că ai fost naiv(ă), şi ai vrea să dai timpul înapoi. Apoi apar mici probleme de sănătate, observi că începi să ai hibe şi trebuie să încerci să-ţi repari organismul pe care l-ai neglijat, te doare că nu ai prieteni adevăraţi şi pui bariere faţă de toţi oamenii noi care vor să între în viaţa ta, ai 30-40 de ani şi nu eşti căsătorit(ă) şi te îngrijorează tot mai tare faptul că nu ai un cămin. Viaţa bate filmul.. Sfârşeşti căzând în genunchi cu ochii plini de lacrimi spunându-ţi, „Doamne, unde am greşit, te rog ajută-mă! 

Studiile arată tot mai multe familii dezbinate şi vieţi lipsite de rost, lucru vizibil şi astăzi pentru că sunt observabile tot mai multe priviri rătăcite, precum şi tot mai mulţi oameni dependenţi de motivaţionale.

În general se aleargă după o fericire iluzorie, după bani şi succese peste noapte, se lucrează în mod exagerat la imaginea exterioară şi se uită de propriul spirit în detrimentul conceptelor de tip „ je ne regrette rien”.

Mişcarea „încrederii în sine” exagerate se transformă în egocentrism, aroganţă şi nesimţire, practic un măcel pentru noi aştialalţi care din postura de victime, pe fondul agresivităţii acestora, citim cărţi despre „cum să ne purtăm cu personalităţile dificile” şi despre reuşite într-o lume în care jocul este unul corupt, stabilit deja, iar zarurile au fost demult aruncate. Astfel, realizând în ce lume nedreaptă trăim, ne suprimăm adesea nevoile şi libertăţile pentru principii, scopuri generoase şi mântuire divină, şi ne mulţumim evident cu speranţa şi împăcările cu soarta.

Acestea sunt de fapt realităţile noastre. Prin spini şi prin pariuri cu viaţa, spre tărâmuri înalte, culmi atinse doar de cei merituoşi. Nu întâmplător, unele peşteri sunt atât de adânci pentru ca doar cei mai dârji să le poată găsi comoara..

Sau am putea la fel de bine să jucăm în opera ipocriziei, scenă iubită de atâta lume, însa eu cel puţin, înconjurat de atâta fals, aleg să fiu diferit, aleg să fiu real! Nu într-un mod atât de extrem precum Alain Delon, care afirma recent ca „a văzut totul şi că totul este fals, iar acum poate muri fără regrete..”, dar într-un mod care să-mi permită să mă apropii de oamenii de calitate, de experienţe frumoase şi de vârfuri trainice.

Fiecare om are un ţel şi o părere conturată mai mult sau mai puţin despre ceea ce este el sau ea ca individ. Sau cel puţin ar trebui.

„A visa să fii altcineva, e o risipa a ceea ce ești” Kurt Cobain Cred că e foarte important să ştii cine eşti, ce caracter ai şi să-l manifeşti pentru a-i atrage în jurul tău pe cei ca tine!

Afişând o mască, ori încercarea constantă de a-i impresiona pe ceilalţi sau de a le face pe plac tuturor, va atrage în viaţa ta exact acei oameni care de fapt ţie nu-ţi plac!

Îmi cer scuze că am divagat atât de mult de la subiect, am încercat să-ţi răspund la toate întrebările cât mai corect şi mai concis cu putință. Iar dacă ai ales să scoţi în evidenţă prin acest interviu, „omul”, ai reuşit să scoţi la iveală o mare bucată din ceea ce sunt.

LCF – Ai făcut-o deja, și la modul cuprinzător, chiar nu știu ce aș mai putea întreba.Mă tem că și tu trebuie să te reîntorci la repetiții, timpul a zburat…Mi-am amintit…Ai postat pe unul dintre mediile de socializare câteva considerații despre lume, despre viață și oameni.La fel de sincer și tranșant ca în acest interviu.Îți mărturisesc că a fost punctul de plecare în decizia de a te intervieva.Tot acolo era postată și o remarcă a tatălui tău, care mi-a plăcut.Dincolo de aprecierea sinceră a maturității în gândire, tatăl tău scria că de acum ești apt să aduci în casă o noră…Tu crezi în căsnicie, ca împlinirea unei iubiri? Înainte să îmi răspunzi, îți spun că nu trebuie să te grăbești, lasă-ți Sufletul să aleagă!

Tudor – Desigur, a căuta să întemeiezi o familie face parte din normalitate. A umbla „hai-hui” nu e un stil de viață pentru mine.Personal, nu cred în concepte precum femeia perfectă, dar cred în oameni cu care te potriveşti şi în femei cu care mă potrivesc.

Evident, nu putem elimina factorul atracţiei care pe care îl consider vital, însă cum îmi place să mai glumesc, dacă există chimie, există şi fizică. Este realmente greu să găseşti o femeie sau un barbat de calitate cu care să te aşezi la casa ta, aşa cum am nuanţat adineauri, cred că generaţia mea este mult mai superficială şi că în aceste timpuri ambele tabere au de suferit. Însă „ceea ce cauţi, te caută” cum spunea un mare poet persan care mi-e foarte drag, Rumi.

Dar în privinţa căsătoriei nu mă grăbesc deloc pentru că iau în serios atât dragostea cât şi angajamentele pe care le ofer unei persoane.

În al doilea rând, respect foarte mult instituţia căsătoriei, cred că este una dintre fundaţiile desăvârşirii spirituale, şi găsesc sănătoasă întemeierea familiei în capitolele tinereţii. Dar nu mă grăbesc în acest sens, atunci când voi simţi ca am întâlnit persoana potrivită, voi face şi acest pas.

LCF – Cât de importantă este crezi că este dragostea în viaţa unui om?

Tudor – Cred că cel mai frumos răspuns la această întrebare se regăseşte în înţelepciunea aceluiaşi poet persan:

„Nu putem atinge cerul, decât cu inima!” O iubire care nu e fundamentată pe conceptul de Dumnezeu, e sortită pieirii.

LCF – Nu cred că mai am nimic de spus, decât că cine poate aprecia profunzimea ta, merită să te întâlnească şi să-ţi strângă mâna. Dacă cineva va gândi strâmb după ce va fi citit, e bine să recitească… Miza sincerităţii şi maturităţii tale va fi recompensată, te asigur!

Tudor – E atât de neobişnuită poziţia în care m-ai pus prin acest interviu, parcă m-ai supus la o spovedanie publică. Ţi-am povestit atâtea şi nu ştiu căt de bine este să te expui în felul acesta, dar m-ai făcut să deschid cufărul sufletului meu şi să scot din mine lucruri pe care nu le-am spus multor oameni. Nu pot decât să sper că le vor ajunge la suflet celor care vor citi.

LCF – Tudor, cum încheiem, dezvăluim secretul? Haide să le spunem tuturor că în curând, pe 20 Iunie, te vom sărbători.Ani mulți, frumoși și buni, în sănătate! Succes în tot ce îți propui!

Tudor – Îţi mulţumesc pentru acest prilej, atât ţie cât şi echipei tale!

Aşa este, pe 20 Iunie voi implini 29 de ani. Abia aștept!(foarte vesel)

Cele mai frumoase gânduri ție și cititorilor tăi! Sănătate, şi multe bucurii!

LCF – O ultimă întrebare: Cum te-ai caracteriza în câteva cuvinte?

Tudor – Artist al sufletului, alchimist al cuvintelor, arbitru al eleganţei şi al bunelor moravuri. O stea din constelaţia inimii.

LCF – Îți mulțumesc, îți multumim pentru această incursiune în viața ta, în lumea gândurilor și a crezurilor tale, doar drum drept, sunt sigur că vei fi o lumină şi vei alege doar Lumină!

 

Încarcă mai mult de FLOREA Lucian - Călin
Încarcă mai mult în Cultură
Comentariile sunt închise.

Verificați de asemenea

Dicționar rescris arte brute, singulare. Laurențiu Dimișcă

Incursiune în universul artelor brute și OUTSIDER Art by Laurențiu Dimișcă Laurențiu Dimiș…