Acasă Cultură Cinematograful, dragostea mea – Filmul noir

Cinematograful, dragostea mea – Filmul noir

13 min citire
0
0
255

FILMUL NOIR

Suntem la încheierea lui TIFF 2018, cel mai așteptat eveniment cinematografic al anului din România, un festival cinematografic ce s-a desfășurat între 25 mai și 3 iunie, un arsenal de filme, concerte, evenimente speciale și multe alte suprize. Încă una din minunatele oferte care și-n anul acesta l-a făcut dragul nostru Cluj…

Povestea asta mă duce cu gândul la marele om de cultură, Alex Leo Şerban -Dumnezeu să-l odihnească – care dăduse cândva o superbă definiţie cinematografiei: Nu e nici literatură, nici pictură, nici muzică, ci toate la un loc. Sau, mai bine zis, ceea ce nu pot face literatura, pictura sau muzica decât la un loc –iar acest loc este filmul…

Mă întorc pentru câteva clipe la anii copilăriei și a tinereții mele încercând să fac un remember cinematografic. Uneori, avem nevoie și de așa ceva…

 

Dacă mă gândesc bine, până spre sfârşitul anilor ’50 când tocmai îmi luam şi eu bacalaureatul, filmele vizionate în micul  meu orăşel de provincie ardelenesc, erau

de-o simplitate teribilă. Nu puneau prea multe întrebări spectatorului mai mult sau mai puţin avizat, sau dacă se puneau întrebări, tot filmul răspundea la ele… Erau filme politizate, filme de propagandă, filme  gen Tânăra Gardă, Povestea unui om adevărat, Răsună valea, În sat la noi sau Mitrea Cocor.

Pe atunci, aveam 15 -16 ani și urcat în nucul din grădină sau lungit printre tufele de zmeură citeam nişte cărţi din colecţii prohibite în acele vremuri, cum ar fi Colecţia 15 lei -nu mă întrebaţi cum făceam rost de ele – și începusem să-l cunosc pe Raymond Chandler sau Dashiel Hammett, părinţii  cărţilor ,,noir”, tânjeam să-i văd şi pe ecrane pe faimoşii eroi ai acestor cărţi, Sam Spade sau Philip Marlowe, dar…să fim serioşi! Majoritatea filmelor ce putea să le văd,erau filme ruseşti, chinezeşti, bulgăreşti,indiene.  Pe urmă, pe 2 noiembrie 1948, a apărut în România, legea cu privire la naţionalizarea industriei cinematografice. Se reglementa comerţul cu ,,produse cinematografice”, era de fapt, actul de naştere al cinematografiei socialiste şi mai mult ca oricând, Partidul Comunist era cu ochii pe mine, ce filme vreau şi mai ales, ce am voie să ,,consum”! Trist era că la acei ani şi la acea vârstă, îmi închipuiam că cinematografia nu putea fi decât aşa! Mă întreb, ce ştiam eu atunci despre Free cinema, Noul val francez sau despre  Neorealismul italian…Așa e, realismul apăruse şi la noi doar că se numea realismul socialist!

…Mai apoi, a venit o anumită liberalizare. Era o consecinţă a ,,Declaraţiei din Aprilie 1964”. Se părea că normalul era din nou acasă şi că lucrurile nu mai erau atât de atinse de ideologia comunistă. Greu de crezut…Şi totuşi, la TV-ul din casa părinților mei apăreau serialele cu  Sfântul sau Mannix, filmele de sâmbătă seara se numeau Daktari sau Ce vrăji a mai făcut nevasta mea iar marele ecran se pregătea şi el să-mi facă un cadou ce-l aşteptam de mult timp: filmele noir!

 

…Şi acuma, puţină istorie. Prin 1946, criticii de film francez botezau cu numele de film noir, un anumit tip de thriller, un fel de gangster-movie, cu rădăcini în expresionismul german al anilor ’20. Erau filme cu lumini sumbre, cu siluete în loc de fiinţe, cu acţiunea petrecându-se noaptea, în suburbii sau periferii, cu personaje teribil de dure, uneori disperate şi labile psihic, care doresc să-şi facă singuri dreptate fără a apela la poliţia pe care şi noi spectatorii o bănuim cam limitată sau coruptă. Filmul noir…

Astfel au apărut în Franţa încă din anii’40 filme ca Bestia umană cu Jean Gabin, Hotel du Nord, Noaptea amintirilor a lui Marcel Carne sau Feriţi-vă de fete! regizat de Yves Allegrete.

Sigur că în timpul ocupaţiei germane,  Franţa nu a putut să vadă filmele Hollywoodului dar, după eliberare, a fost o invazie de filme noir americane. Câteva din ele le-am văzut şi eu prin anii’60 în Bucureştiul studenţiei mele şi nu pot să nu le amintesc: Lanţul cu Sidney Poitier şi Tony Curtis, La amiază cu Gary Cooper sau extraordinarul La Nord prin Nord-Vest regizat de Hitchoock cu Cary Grant, Vertigo, de acelaşi regizor, cu James Stewart şi nu pot să nu amintesc pe cel care-l consider un film noir-cult, Şoimul maltez, cu Humprey Bogart.

 

Trebuie să recunosc că am avut parte şi de filmele noir franceze apărute în anii ’60. Ascensor pentru eşafod a lui Louis Malle cu Jean Moreau sau Cu respiraţia tăiată regizat de Jean –Luc Godard cu Jean Paul Belmondo.

Erau filme extrem de bine făcute, filme care mă captivau timp de vreo două ore şi care cu trecerea anilor deveneau tot mai rafinate. Nu pot să uit Samuraiul a lui Jean-Pierre Melville… Actorul Alain Delon juca rolul unui ucigaş plătit. Aşa cum îi stă bine unui scenariu ,, noir”, carismaticul Delon, de astă dată un singuratic, fără familie, locuind undeva la periferie, într-o cameră întunecoasă, îşi plimba faimosul trenci şi pălăria borsalină pe străzile ploioase ale Parisului în căutarea următoarei victime. Trist, cu o faţă impasibilă, veşnic la pândă şi cu gesturile bine calculate, în final, personajul acesta va muri conştient de tot ceea ce i se poate întâmpla unui asasin…

Filmul noir a avut un impact de necontestat şi asupra altor genuri de filme, elementele sale dând o anumită tuşe scenariilor acestora, ba chiar ,,colorându-le”. Aşa a apărut după anii ’70, filmul neo-noir, cu personajele prinse mai tot timpul în situaţii aparent de neieşit care, până la urmă găsesc o soluţie pentru a ieşi din acest impas.

Câteva filme din acest gen mai mult sau mai puţin hibrid le-am vizionat şi eu. Klute, din 1971, Naşul-1972 sau Serpico-1973. Trebuie amintite şi Chinatown a lui Polanski din 1974 cu versatilul actor Jack Nicholson, Filiera franceză cu Gene Hackman sau Taxi Driver a lui Scorsese, cu inegalabilul Robert de Niro. Ideea acestui melanj într-un scenariu, a ajuns în cinematografie cu mare succes şi astăzi. Aşa au apărut filmele Kill Bill-2004 cu Uma Thurman, Cârtiţa-2006 cu Leonardo DiCaprio, sau Sin City în 2012 cu Johnny Depp şi Eu, Frankenstein în 2014.

 

Serile trecute, TIFF 2018 m-a chemat și pe mine la câteva filme noir ale momentului. Nu eram în stare să refuz și așa m-am întâlnit cu Dragoste și gloanțe -splendid musical cu mafioți! -al regizorilor Antonio Manetti și Marco Manetti, Banii sunt bani regizat de Gela Babluani sau Budapesta noir scris de Eva Gardos. Mulțumim, TIFF, mulțumim pentru aceste întâmplări de cultură oferite cu atâta generozitate…

 

 AUTOR: IOAN MEGHEA

                                                                                                        

Încarcă mai mult de Exponentul
Încarcă mai mult în Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Verificați de asemenea

Expoziția „Memoria ca viziune”

Expoziția „Memoria ca viziune”Vernisaj: vineri, 19 octombrie, ora 19:00 Curator: Horea Avr…