Acasă Life & style Stil de viață Despre lucruri mărunte…

Despre lucruri mărunte…

19 min citire
0
0
156

Lucrurile simple…Le avem la îndemână dar, nouă ni se par derizorii. Stăm toată viața cu ochii la lucruri ce par mărețe sau, cel puțin, importante, ignorând bucuriile mărunte.

Astăzi am ajuns la o vârstă când am în față mai mult trecut decât viitor și lucrul acesta mă face să mă gândesc mai mult ca oricând la cuvintele scriitorului Garcia Marquez: Să poți accepta că lumea poate merge înainte și fără tine și că aceasta nu se va opri în loc pentru problemele tale.” A trebuit să mă obișnuiesc cu asta pentru că vine o vreme când lucrurile cam așa se văd. Bun, și atunci, ce e de făcut?

Nu o să vă vină să credeți, dar răspunsul e  simplu: dragii mei, bucuria poate veni și din lucrurile mărunte! De ce vă spun toate astea? Pentru că tristețea se poate descurca și singură, dar, ca să fie ea însăși, bucuria are neapărat nevoie să fie împărtășită cu cineva. Adică cu voi. Vorba lui Mark Twain…

Cu timpul, am renunțat la unele plăceri ale tinereții dar am reușit să descopăr bucuria lucrurilor pe care le-am tot amânat.  Mi-am propus să prețuiesc mai mult viața însăși, să mulțumesc în fiecare zi pentru oamenii pe care îi am în preajma mea și pentru faptul că am ocazia să mai trec încă o zi prin lume.

Despre toate astea am vorbit și în emisiunile mele de pe You Tube sau în cărțile Confesiunile unui provincial și Scene din viața unui provincial. Povesteam nu odată despre zona mea de confort în care  mă retrag pentru a scrie o carte sau a pregăti o emisiune TV…

 

,,Ajuns acasă, m-am retras în cel mai iubit dintre locuri, camera aceea preparată așa cum mi-am dorit dintotdeauna -cu fotolii comode, biroul încărcat cu de toate, cu cărțile aruncate peste tot și, nu în ultimul rând, cu JVS-ul meu drag, înconjurat de CD-uri și casete vechi și răsturnat pe pat, am început să răsfoiesc -Dumnezeule, oare a câta oară? -albumul The Beatles unseen archives privind nostalgic cele câteva sute de fotografii rarități, culese de prin arhiva The Daily Mail…În final, totul s-a încheiat cu câteva pagini din Cărtărescu, dacă bine-mi aduc aminte, cred că era Nostalgia, pe urmă, nu mă întrebați cum s-a întâmplat, am adormit…”

……………………………………………………………………………………………………………………………..

,,…regăsesc camera adormită sub storurile trase. Biroul mă așteaptă, încărcat cu o mulțime de hârtii și cu calculatorul lăsat deschis de azi-noapte, sfârâind discret și clipind enervant, iar undeva în stânga, somnolează un Hibiscus Rosa cu flori complicate lăsate pe pielea albă a fotoliului. Imaginea zilnică și odihnitoare a camerei mele dragi…”

 

Zilele trecute am reușit să mă bucur de ultimul meu roman, Anonimul rus, să-i simt mirosul proaspăt de tipăritură. Unul din personajele acestei cărți este Viktor Romanov, un om care în fuga zilnică prin viață, reușește totuși să privească în jur, să mulțumească pentru ce are și să facă ca lucrurile frumoase să dureze cât mai mult.  

,,S-a întunecat și Viktor a luat-o grăbit spre casă. A dus-o pe Anna până pe Ilinka la o stație de taximetre și după puțin timp a intrat pe strada lui, pe Nikolskaya, unde a găsit aceleași blocuri cu arhitectură modernă, aceiași portari scorțoși și câțiva grădinari cu șorțuri în culori pastelate care strâng plini de importanță umbreluțele de la intrări. Ajuns în fața casei îl salută pe bătrânul portar Slavin care citește ziarul, schimbă câteva vorbe cu acesta lăsându-i un pachet de țigări Belomor după care intră în lift. Etajul cinci, mocheta de la intrare cu dungi aurii parcă de-o viață pusă acolo și-n final, mișcarea moale a cheii în tocul de la ușă.                          

  Camera îl primește dormitând sub storurile lăsate și după o clipă lumina cade brusc. Pentru moment are senzaţia că încăperea a tresărit speriată încercând să-și alunge umbrele de prin colţuri, pe urmă toate  au apărut așa cum le știa dintotdeauna. S-a așezat pe unul din fotolii  privind în jurul său. Nu era nici un loc în care să nu găsească obiectele sale dragi. Pe unul din pereți, câteva copii după ,,Fată cu pieptene”și ,,Tăietorul de lemne” a lui Kazimir Malevici alături de ,,Vânzătoarea de plăcinte”și ,,Femeia cu oglinda” a lui Serebriakova, o natură moartă a pictorului Belov, un orologiu antic cu greutățile la vedere cumpărat de pe Sloane Street într-o deplasare la Londra și pe peretele opus, biblioteca.  Deasupra biroului, un tablou la care ținea foarte mult, o reproducere după Ikebana, xilogravura  lui Utagawa Toyohiro. La geam, fotoliile și canapeaua din piele albă, o etajeră cu un pick-up  și lângă el o cutie din lemn unde stau discurile favorite: Herman‘s Hermits, Yardbirds, Manfred Mann, Easybeats…  În spate, biroul și celebra sa lampă cu abajur roșu,  laptopul clipind din ledurile  albastre, o imprimantă, cărţi de vizită, topuri de hârtii scrise sau neterminate, o colecție de stilouri Majestic şi două aparate foto: un Canon 600D și un Nikon D5100. Privește mulțumit la toate astea și schițează un zâmbet: ,,Zona de confort și dulcea dezordine care-mi place atât de mult și de care nu mă pot lipsi…” Probabil asta îl face să-i amintească mereu Daşei când vine să facă curat: ,,De birou nu te apropii, ne-am înţeles?”

 

Mai sunt și amintirile. Despre ele, scriam cândva cu atâta patimă:

,,Copilăria…Nu este singurul lucru care să-mi lipsească la bătrânețe, dar îmi face bine să mă întorc spre ea…”

 

Același personaj Viktor Romanov din Anonimul rus își amintește și el despre copilărie:

 

,,Nopțile, Viktor  dormea în camera de la stradă și cu ochii treji sub pleoapele închise asculta unul dintre cele mai frumoase zgomote ale copilăriei: ploaia caldă de vară căzând pe acoperișul casei bunicilor. Despre bunica Natalia își amintea că era o femeie care se pricepea la toate. Toamna o găsea în curtea plină de viță de vie și pavată cu pietre de râu unde mesteca fără grabă într-un ceaun imens și ore întregi peste tot se împrăștia mirosul de magiun sau de roșii strivite în vreme ce Viktor pândea așezat pe pragul casei, ținând în mână feliile de pâine făcută în cuptorul din bucătăria de vară, acolo unde bunica cocea și plăcinte cu ciuperci, cornulețele Trubochki cu nucă și  turta dulce, acea Preanik cu miros  de scorțișoară care-i plăcea atât de mult.  Vara, bunica era toată ziua în grădină unde lucra aplecată printre straturile de zarzavaturi și Viktor o ajuta ținând plin de importanță sforile complicate cu care era trasată cărarea sau cărând gălețile cu apă. Își făcuse și o podină din scânduri în nucul din fundul grădinii unde citea la nesfârșit  Dumas, Turgheniev,  Robert Louis Stevenson sau Twain. Uneori, dimineața, Viktor uita să mănânce și  fugind prin iarba plină de rouă se urca fericit în nuc. Ați ghicit, trebuia să afle cum a scăpat Contele de Monte Cristo din Chateau d‘If ! 

La amiază se adunau în jurul mesei. Era ora la care se întâlneau cu toți, era ora când se lăsau  toate problemele zilei undeva în afara bucătăriei. Natalia pregătea soleanca. Tăia ceapa și o punea la prăjit apoi  adăuga mezelurile fâșii subțiri, cartofii și  morcovii. Când erau aproape gata, punea roşiile într-o sită și le freca cu o lingură deasupra castronului. Mai adăuga lămâia, castraveții murați și măslinele. La sfârșit, îi mai punea borș acru și o lăsa pe foc pînă trăgea un clocot, stingea, presăra verdeață și totul era gata. Se lăsa pe scaun, își trăgea barișul pe frunte și ofta mulțumită.

Cu bunicul Aleksei mergea la râul din spatele casei unde tolăniți în iarbă  povesteau ore în șir. E adevărat, uneori mai prindeau și pește.  În mijlocul curții, sub nuc, era un atelier de tâmplărie plin cu bucăți de stejar, plop sau rădăcină de trandafir alături de scule înșirate frumos la locul lor: sfredele, burghie de mână, rindele, dălți, un compas pentru tâmplărie și undeva lângă perete o masă cu un mic circular și un strung pentru lemn. ,,Locul ăsta mă ține în viață”,declarase cândva bătrânul. De la el, Viktor aflase și despre arta fotografiei. Alexei care avea într-una din camere un aparat foto Smena îmbrăcat într-o husă veche de piele maronie și cu un trepied lângă el, i-a povestit pentru prima dată despre timpii de expunere, despre diafragmă și toate celelalte taine. Așa trăia Viktor în acei ani, lucrând în grădină, pescuind, învățând arta fotografiei, rindeluind bucățile de lemn și citind zile întregi. Mult timp  își închipuise că totul o să rămână nemișcat și o să îmbătrânească împreună cu acești oameni minunați. N-a fost așa…Peste ani, a părăsit casa bunicilor și multă vreme n-a uitat să privească înapoi. Casa a rămas pentru el ungherul fermecat al copilăriei… Pe urmă, bunicii au murit, casa a îmbătrânit și ea iar Krasnogorul a rămas doar o amintire. Viktor știa că nu se va mai întâlni niciodată cu timpurile acelea…”

 

Ar mai fi încă multe de spus și de văzut. Un apus sau un răsărit de soare, plimbările zilnice pe unde nici nu te gândești, serile de la Filarmonică, librăriile cu noutăți, muzica clasică și nu numai, să vorbesc, să socializez cu oamenii, să râd. Să mă bucur de toate astea  e aproape o garanție a fericirii…

 

AUTOR: Ioan Meghea

Încarcă mai mult de Exponentul
Încarcă mai mult în Stil de viață

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Verificați de asemenea

Să poți schimba trecutul…

,,Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă.”                    …