Acasă Cultură Descoperirea cinematografului

Descoperirea cinematografului

14 min citire
0
2
329

Prin anii 1925-1926, regretatul D.I. Suchianu era magistrat şi profesor de istoria doctrinelor sociale la Facultatea de Drept din Bucureşti. Dorind să se prezinte la Iaşi pentru a prelua catedra de economie politică, a fost refuzat şi i s-a reproşat printre altele, că nu poate fi profesor acolo, un om care se ocupă cu fleacuri! În acea perioadă, D.I.Suchianu scria o cronică săptămânală în  revista Adevărul Literar despre filmele care rulau la acea dată în Bucureşti!

Contrar opiniei generale şi unanime din acei ani, domnia sa bănuia că această,,distracţie de iarmaroc”cum denumeau unii spectacolele de cinematograf, conţine în ea posibilităţile unei arte superioare uneori tuturor celorlante. Şi mai spunea maestrul Suchianu: ,,de altfel, şi astăzi, o carte bună, nu stârneşte opinia unui oraş întreg cât un film bun.” Doamne, câtă dreptate avea omul acesta!

Am mai spus-o: impactul extraordinar al cinematografiei cu copilăria şi adolescenţa mea, îşi are explicaţia în primul rând prin câteva absenţe notabile ale anilor ’50 şi începutul anilor ’60: televizorul, casetofonul, videorecorderul, jocurile pe calculator sau discoteca, care sunt atât de obişnuite  adolescentului de astăzi…

Pe lângă toate acestea, tânărul acelor ani era teribil de impresionat de a fi implicat pentru aproape două ore în nişte întâmplări create într-o sală de cinematograf de  adevăraţi magicieni şi care întâmplări erau atât de diferite de ceea ce se întâmpla prin modestul orăşel de provincie ardelenesc.

După aproape 50 de ani, toate acestea le regăseam în filmul lui Woody Allen Trandafirul purpuriu din Cairo.

Doamne, cât de bine am înţeles-o pe biata femeie doborâtă de mizeriile zilnice,  care privea a nu ştiu câta oară fascinată în sala întunecoasă la mirifica lume de pe ecran şi la idolul ei. Totul era atât de deosebit de lumea ingrată şi monotonă în care trăia: un soț bădăran și violent ocupat de prostiile lui zilnice, un om care-și cheltuia puținii bani pe jocuri de noroc și băutură. Da, tristă viață pentru femeia aceasta…Așa că singura plăcere pentru ea erau cele două ore împreună cu fascinantele personaje din filmele pe care le viziona cu religiozitate. Iar într-o zi,  coborârea idolului său de pe ecran în sală printre spectatori –teribilă găselniţă – a fost la fel de firească pentru ea cât şi pentru mine!

Sigur că primele filme vizionate de mine în acei ani’50 au fost modeste, pline de stângăcii, uneori chiar mediocre: filmele de război sovietice, filmele italieneşti istorice gen peplum sau filmele muzicale indiene, extrem de stufoase.

Abia mai târziu, voi face cunoştinţă cu neorealismul italian a lui Visconti sau De Sica, cu noul val francez reprezentat de Truffaut, Godard sau Vadim, şi cu Free Cinema-ul lui Tony Richardson sau Lindsay Anderson, curente cinematografice despre care am povestit  cândva și în romanele autobiografice Confesiunile unui provincial și Scene din viața unui provincial. Iată câteva momente care vorbeau despre primele mele întâlniri cu cea de a șaptea artă:

 

,,…Prin anii ‘60 văzusem primul film de capă și spadă. Și astăzi îmi aduc aminte de el, se numea Fanfan la Tulipe. În rolul principal, Gerard Philipe! Un tânăr subțirel, cu o cămașă albă și jabou neglijent, un pantalon negru mulat pe corp, cizme înalte de mușchetar și spada care la el era o prelungire firească a brațului drept! A murit la 37 de ani, lăsând în urmă o mulțime de regrete și roluri care cu siguranță ar fi fost jucate de el…

 

…În vara anului 1957, eram un copil de 14 ani care, refugiat în imensa grădină a casei părinteşti din micul orăşel ardelenesc, citeam cu frenezie şi oarecum de-a valma, Gogol, Sadoveanu, colecţia ,,Femei celebre”, Jules Verne sau colecţia romanelor de ,,15 lei”. Ciudat amestec literar!

În vacanţă, lunea şi joia, fugeam în oraş şi mă opream emoţionat în faţa unui panou de lângă Parcul Mare, devorând afişul nou şi cele câteva fotografii alb-negru: ,,15-16-17 august, filmul SALARIUL GROAZEI, cu Yves Montand, Charles Vanel şi Vera Clouzot, film de aventuri, orele 16-18-20. De la ora 20, spectacolul se ţine în grădină. Dacă plouă, în sală!”

Priveam fascinat panoul, ştiam sigur că o să văd filmul ăsta şi ştiam şi când: AZI!

Mă dezlipeam cu greu de Yves Montand şi fugeam acasă, unde urma un mic spectacol, care trebuia bine pus în scenă: se udau în draci toate straturile din grădină, se măturau temeinic cele două curţi şi se tăia lemne pentru două-trei zile! Totul se făcea cu seriozitate şi cât mai natural posibil, fără prea multă agitaţie, ca să nu devină suspectă acţiunea, iar rezultatul era invariabil acelaşi: se obţinea acceptul bunicii de a merge la film şi frumoasa sumă de doi lei. Costul unui bilet de cinema…

 …Sigur că astăzi, datele problemei s-au mai schimbat

Dacă în anii ‘60 tinerii făceau săli pline la filme ca Un om pentru eternitate, Cuțitul în apă a regizorului  Polanski sau Privește înapoi cu mânie având în rolul principal pe marele actor Richard Burton, astăzi aceste filme trec aproape neobservate pentru majoritatea tinerilor.

Alte vremuri…Alte gusturi…Îmi aduc aminte de o întâmplare -cred că era prin ’95-când, întorcându-mă într-o seară acasă, am găsit în camera fiului meu câțiva tineri. Am schimbat câteva cuvinte cu ei și înainte de a-i părăsi, i-am întrebat ce filme au mai văzut în ultimul timp. Unii au ridicat din umeri, alții mi-au mărturisit că nu prea merg la cinematograf, câțiva mi-au înșirat câteva titluri: Imperiul contraatacă, Fuga mortală și altele din acei ani. Le-am spus că săptămânile trecute a avut loc un adevărat regal cinematografic: trilogia Trei culori a marelui regizor Kieslowski și i-am întrebat dacă au văzut aceste filme. Nu, nu le-au văzut…Le-am amintit că ultimul film al trilogiei îl avea ca interpret pe Jean-Luis Trintignat. Marele actor Trintignat! Nu au auzit de el. Nici unul dintre ei. Nu văzuseră nici un film cu el, doar fiul meu a spus ceva despre filmul Un bărbat și o femeie. Am ieșit din camera tinerilor în timp ce aceștia își căutau locurile pentru a viziona serialul de sâmbăta seara, Dinastia…

În urmă cu câţiva ani, mi-a căzut în mână o lucrare foarte interesantă ,,Almanach du cinema” scrisă de Phillipe d’Hugues, o veritabilă enciclopedie cinematografică şi deschizând la întâmplare volumul II al acestei lucrări, iată ce am găsit:

Anul 1960  -11 mai – ,,La dolce vita” de Federico Felini.

– 14 septembrie – ,,Aventura” de Michelangelo Antonioni.

– 7 octombrie- ,,Ben Hur” de William Wyler.

– 16 noiembrie – ,,Psycho” de Alfred Hitckok.

Am citat doar patru filme din câteva luni ale anului 1960 şi atenţie! Toate, absolut toate acestea, sunt socotite de critica cinematografică capodopere, filme de ,,referinţă”.

Da, anii ’60  au însemnat foarte mult pentru generaţia mea, nu a fost doar mişcarea pop Art, mişcarea hippies sau The Beatles ci şi acele splendide spectacole cinematografice spre care mă întorc mereu într-un remember nostalgic dacă vreţi!

 

AUTOR: IOAN MEGHEA

 

 

 

 

Încarcă mai mult de Exponentul
Încarcă mai mult în Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Verificați de asemenea

Expoziția „Memoria ca viziune”

Expoziția „Memoria ca viziune”Vernisaj: vineri, 19 octombrie, ora 19:00 Curator: Horea Avr…