Acasă Social Educație Atunci când “românii” erau italienii

Atunci când “românii” erau italienii

13 min citire
0
3
43

Andiamo in Transilvania

A menar la carioleta

Che l’Italia povereta

Non l’ha bezzi da pagar

 

Hai să mergem în Transilvania

Sa împingem la roabă

Pentru că Italia,  săraca de ea,

Nu are bani să ne plătească.

 

E cu  adevărat greu de crezut astăzi, dar așa fredona bogatul nord din zona Triveneto, la început de ‘900, când patria mamă italiană nu avea suficienți bani (I bezzi), pentru a plăti salariile și visul american era reprezentat,  nici mai mult, nici mai puțin decat de Transilvania Română!

Italia, se știe, e deseori patria cu memorie scurtă și locuțiunea “historia magistra vitae” nu însoțește întotdeauna un popor în memoria sa colectivă. Străinii vin să “fure” locurile de muncă, aduc cu ei delicvența, “invadează” orașele…și totuși, nu cu mult timp în urmă, erau italienii cei care aveau să trăiască pe propria piele aceleași prejudecăți, aceleași suferințe, fiind nevoiți să își lase țara, cu durerea în suflet și cu speranța în priviri.

În primii ani ai secolului al douăzecelea, erau tocmai italienii în situația de a-și abandona propriile meleaguri din zona Veneto și Friuli, în căutarea unor condiții mai bune de viață, în România. Astăzi, italienii care fac aprecieri de natură “etnică” uită des că cei care și-au lăsat propria viață în urmă, cu o activitate profesională și cu o familie, alegând un viitor de îngrijitor sau de zidar, cu diploma de absolvent al unei facultăți în buzunar, nu a făcut asta cu inima împăcată.

Românii și italienii au un trecut comun de emigrări și imigrări și istoria, nu prea îndepărtată, este dovada.

In interval de treizeci de ani, între 1871 și 1901, numărul de emigranți care își lasă propria țară și merg în România , crește de la 870 la 8000 de persoane. Dat fiind fluxul mare migrator și interesul pentru România, în 1901, Ministerul de Externe italian publică un “manual al emigrantului italian in România”, care conținea toate procedurile birocratice de urmărit pentru a ajunge în țară, depășind controalele vamale severe de la vama românească. Pașaport valabil, contract de muncă și viza de ședere, acestea erau documentele indispensabile pentru a intra în România. Era o practică la ordinea zilei repatrierea emigranților la expirarea vizei de ședere. Situații nu cu mult diferite de cele actuale, cu un singur amănunt: rolurile s-au inversat! Nu vi se pare că este un paradox istoric?

În 1892,  delegatul italian Beccaria Incisa scrie,  în legătură cu muncitorii străini în România,  că “italienii sunt foarte mulțumiți de salariile primite, mult mai mari decât cele primite în țara lor”. „Într-un an, suma totală economisită de muncitori e de aproximativ patru milioane de lire în aur”, va raporta,  câțiva ani mai târziu, inspectorul pentru imigrări Di Palma. Emigranții lucrau în construcții, construiau căi ferate, erau mineri, furnizau în mare parte forță de muncă calificată – motiv pentru care , în anii ’40, Mussolini îi recheamă în țară, reducând drastic numărul de emigrări.

Au construit în România infrastructuri, străzi, biserici, teatre, poduri, școli…In plus, au fost maeștrii pietrari italieni cei care au construit, pentru marile familii nobiliare românești, monumente funerare condiderate adevărate opere de artă și care i-au  învățat pe români meșteșugul.

În 1930,  statisticile demonstrează că în Romănia trăiau aproximativ 60.000 de ialieni, o mică dar substanțială comunitate, cu inevitabile probleme de integrare socială. Guvernul român folosea des mână forte împotriva emigranților care creau probleme “ de ordine publică, sau care, pur și simplu nu aveau documente în regulă. Repatrierile erau frecvente. Ca urmare a protestelor muncitorilor români împotriva împotriva străinilor care, după spusele lor, le “furau” munca(vi se par cunoscute aceste fraze?) guvernul român va aproba legea meseriilor, care impunea prioritatea muncitorilor români la angajări.

Un document de epocă emis de către Ministerul de Interne italian ne dă o imagine a situației delicate: “Dat fiind afluxul crescut de co-naționali în România, se dispune ca cererile de emigrare să fie analizate cu maximă severitate în ceea ce privește ținuta morală și politică a celor interesați”. In fine, o fi ea România, dar să incercăm să ne prezentăm onorabil!

Nu doar aceasta făcea dificilă viața muncitorilor italieni. Îmi amintesc că bunica mea îmi povestea de o verișoară de-a ei care se îndrăgostise de un “talien”(cum erau denumiți italienii), în persoana lui Simone Michetti. Părinții s-au opus puternic căsătoriei tocmai pentru că el era italian. Iubirea a fost mai puternică decât prejudecățile și cei doi au fugit în sud, în apropiere de Tulcea (lăcaș pentru o comunitate importantă de italieni), au cumpărat o bucată de pământ și s-au dedicat viticulturii. Îmi amintesc că se vorbea puțin despre ei în familie, șoptit, pentru că povestea acestei căsătorii,  “care nu ar fi trebuit făcută”, a fost,  la vreme aceea,  un mare scandal.

Dar problemele nu se încheiară aici. Când au venit comuniștii la putere, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au ordonat sechestrul tuturor bunurilor deținute. Pentru a evita repercursiuni mai grave, Michetti a fost constrâns să renunțe la cetățenia italiană și să schimbe, prin naturalizare, numele în Simion Micheti (cu un singur “t”). După 1950, Simion a avut permisiunea să se întoarcă în Italia, pentru perioade scurte de timp, pentru a vizita ceea ce mai rămăsese din familia sa.

La începutul anilor ’50, în România mai locuiau cu puțin peste 10.000 de italieni. Regimul comunist a interzis folosirea limbii italiene, închizând școli, bisericile catolice, bibliotecile. Începuse dispersarea comunității italiene.

În 1951, a avut loc un proces fictiv al unui grup de “trădători și spioni în favoarea Vaticanului și a centrului de spionaj italian” și, ca urmare, câțiva episcopi și preoți catolici, împreună cu funcționarul Eraldo Pintori, au fost condamnați la mulți ani de detenție. Unii dintre ei au murit, precum preotul Clemente Gatti, condamnat la cincisprezece ani de detenție, torturat și expulzat din România, urcat într-un tren spre Viena și decedat la scurt timp.

Astăzi în România trăiesc aproximativ trei mii de descendenți ai emigranților italieni, recunoscuți ca minoritate etnică și reprezentați în Parlamentul român. Lista personalităților românești de origine italiană ar fi lungă de prezentat: actori, scriitori, regizori, ziariști medici, cântăreți…toți foarte apreciați profesional și,  deseori,  prezenți în prima linie în apărarea comunității românești din Italia, continuu ținta prejudecăților și a defăimărilor.

E cazul să se spună că, măcar odată, memoria istorică nu a fost în zadar!

Încarcă mai mult de Mirela Baciu
Încarcă mai mult în Educație

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verificați de asemenea

Paştele la Napoli, ritualuri, legende şi arome

PASTELE LA NAPOLI, RITUALURI, LEGENDE SI AROME Paștele la Napoli e un amestec fascinant de…